ICCJ. Decizia nr. 5610/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5610/2010
Dosar nr. 21093/3/2008
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 371 din 16 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.S., N.M. şi C.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi primarul general al Municipiului Bucureşti şi a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să restituie în natură terenul în suprafaţă de 510 mp din Bucureşti, şi a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri băneşti pentru diferenţa de 5 mp suprapusă peste stradă şi pentru construcţia demolată, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin notificarea din 3 august 2001, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către reclamanţi, aceştia au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 514 mp, situat în Bucureşti, sector 4 şi restituirea în echivalent, în bani, pentru construcţia ce a existat pe terenul mai sus menţionat, construcţie ce a trecut în proprietatea statului în mai 1988, fiind ulterior demolată, cu primirea unei despăgubiri modice.
Conform adresei din 13 iunie 2007 emisă de SC O. SA reclamanţilor le-a fost achitată suma de 79.972 lei, cu titlu de despăgubiri.
Cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sus-menţionat, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut această dovadă, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind aşadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menţionat a numitului C.A., cât şi calitatea de succesori ai acestuia.
Astfel, din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1957 transcris în registrul de transcripţiuni, coroborat cu tabelul de la fila 12 şi cu situaţia juridica a imobilului, istoricul de adresă poştală şi istoricul de rol fiscal, rezultă în mod evident că autorul C.A. a dobândit terenul de 514 mp, ce face obiectul prezentei cauze.
De asemenea, dreptul de proprietate asupra construcţiei este atestat de sentinţa civilă nr. 1896 din 31 martie 1988 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosar nr. 2565/1988 prin care s-a constatat dreptul de proprietate al lui C.A. şi C.S. asupra construcţiei din Bucureşti, sector 6, prin constatarea calităţii de constructori de bună-credintă.
Conform certificatului de moştenitor din 13 septembrie 1982 moştenitorii defunctului G.I. sunt notificatorii G.J. şi G.L.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa a analizat în continuare modalitatea de restituire în ceea ce priveşte terenul (pentru construcţia demolată fiind evident că singura modalitate de reparare este cea a acordării despăgubirilor băneşti), având în vedere că Legea nr. 10/2001 stabileşte principiul restituirii în natură, dar şi excepţiile de la acest principiu.
Analizând raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză şi care nu a fost contestat, tribunalul a constatat că expertul a identificat terenul în suprafaţă de 510 mp şi a reţinut că acest teren este liber în prezent de orice sarcini, se află amplasat între blocuri, nu este afectat de construcţii, parcări amenajate sau parcuri şi spaţii de joacă pentru copii, de reţele supraterane sau subterane.
Totodată, expertul a reţinut o parte de 5 mp din teren, identificată separat, reprezintă suprapunere peste stradă, nefiind în consecinţă susceptibilă de restituire în natură, faţă de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 10 pct. 1 – pct. 3).
În consecinţă, tribunalul a obligat pârâtul să restituie în natură terenul în suprafaţă de 510 mp, situat în Bucureşti, identificat prin raportul de expertiză din 2 martie 2009 efectuat de expert tehnic F.R.C., urmând ca pentru restul de 5 mp, imposibil de restituit în natură deoarece este afectat de un element de sistematizare de interes public, să se stabilească dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri băneşti.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcţia ce a fost demolată, tribunalul a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent lei prin acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţia demolată, asupra căreia a fost dobândit dreptul de proprietate conform sentinţei civile nr. 1896 din 31 martie 1988 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosar nr. 2565/1988, suprafaţă construită de 137,68 mp, din care suprafaţă utilă 108,40 mp (conform tabelului), conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele motive:
Apelantul îşi începe motivarea căii de atac promovate, făcând referire la dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care statuează obligaţia unităţii deţinătoare de a soluţiona cererea de acordare a măsurilor reparatorii în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare. Apelantul a mai arătat că termenul de 60 de zile are natura termen de recomandare, a cărui depăşire poate atrage cel mult obligarea la despăgubiri, aspect care nu a fost dovedit în cauză.
Examinând petitul acţiunii introductive, Curtea a constatat că, de fapt, reclamanţii au solicitat instanţei de judecată, soluţionarea pe fond a notificării formulate în condiţii de regularitate procedurală şi în termen legal, în conformitate cu Decizia nr. 20/2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut competenţa instanţelor de a judeca nu doar contestaţia formulată, în baza dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziţiei sau deciziei (emise de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării) prin care autoritatea administrativă s-a pronunţat asupra cererii de retrocedare, ci şi notificarea însăşi, dacă autoritatea deţinătoare se face culpabilă de pasivitate.
Pe cale de consecinţă, probaţiunea incompletă (aşa cum susţine indirect apelantul) nu poate fi reţinută drept impediment pentru nesoluţionarea notificării în termenul legal. Chiar şi în ipoteza în care ne-am fi aflat într-o astfel de situaţie (probaţiune incompletă), unitatea deţinătoare avea obligaţia notificării petenţilor cu privire la dovezile lipsă, dând astfel acestora posibilitatea să le depună. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, consacră dreptul petenţilor notificatori să susţină în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare cererea de retrocedare formulată, stabilindu-se totodată obligaţia unităţii administrative să convoace în scris, în timp util solicitantul pentru a lua parte la lucrările organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 651/A din 3 decembrie 2009 a respins apelul declarat.
Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar general, care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerându-se că situaţia nu trebuie interpretată într-un mod atât de simplist cum a fost reţinută de Curtea de Apel, în sensul că prin emiterea dispoziţiilor de mai sus nu s-a avut în vedere şi acordarea de măsurii reparatorii în compensare.
Se susţine că la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat, invocându-se în continuare dispoziţiile art. 10.1 şi art. 10.3 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru Aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În cea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren în favoarea reclamantului, se consideră ca reclamantul avea obligaţia să depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:
Criticile recurentului ce ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează practic încălcarea şi greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale incidente şi anume art. 10.1 şi art. 10.3 din HG nr. 250/2007 pentru Aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, considerându-se totodată că trebuia avută în vedere şi posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare.
O altă critică vizează ignorarea de către instanţa de judecată a obligaţiei depunerii de dovezi prin care să se facă proba neîncasării de despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului respectiv.
Toate aceste susţineri au fost invocate pentru prima dată în faza procesuală a recursului, aşa cum de altfel, a precizat şi reprezentanţii recurentei în şedinţa publică din 28 octombrie 2010.
Criticile pe care pârâta Primăria Municipiului Bucureşti le-a formulat în apel au vizat alte aspecte, în principal interpretarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 în privinţa termenului de 60 de zile în care trebuia soluţionată notificarea de către unitatea deţinătoare şi data de la care curge acest termen, în funcţie de care se puteau aprecia asupra fondului pricinii.
Cum motivele formulate de recurenta pârâtă vizează susţineri neinvocate în faza procesuală a apelului, recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti nu poate fi primit (fiind omisso medio).
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 651/A din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5611/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5609/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
