ICCJ. Decizia nr. 5615/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5615/2010
Dosar nr. 11516/3/2008
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 martie 2008, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, a chemat în judecată pe pârâţii P.D. şi P.V. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună exproprierea pentru cauza de utilitate publică de interes local a suprafeţei de teren de 35 mp din imobilul proprietatea pârâţilor şi construcţie în suprafaţă de 52,75 mp situat în Bucureşti, sector 3, trecerea imobilului susmenţionat în proprietatea expropriatorului, cu obligarea lor la achitarea către pârâţi a despăgubirilor în valoare de 94.531 ron potrivit Legii nr. 33/19494.
În motivare, s-a arătat că prin hotărârea nr. 265 din data de 2 noiembrie 2006 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu Legea nr. 33/1994, în vederea realizării lucrării de interes public local „străpungere B-dul Nicolae Grigorescu - Splai Dudescu" a fost declarată de utilitate publică zona situată în sector 3.
Terenul situat pe str. străpungere B-dul Nicolae Grigorescu - Splai Dudescu proprietatea pârâţilor se afla în zona afectată de lucrarea de interes public local „străpungere B-dul Nicolae Grigorescu - Splai Dudescu", motiv pentru care acesteia i s-a comunicat notificarea din 21 noiembrie 2007, prin care i s-a adus la cunoştinţă măsura exproprierii cu privire la suprafaţa de teren de 109 mp precum şi cuantumul despăgubirilor propuse, în valoare de 94.531 ron.
Prin cererea reconvenţională precizată, pârâţii au solicitat obligarea reclamantei la acordarea unei locuinţe proprietate personală, corespunzător cerinţelor pentru două persoane şi obligarea reclamantei la plata unei sume ce reprezintă prejudiciul cauzat pentru cheltuielile de instalare, transport, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 apreciată la suma de 20.000 ron.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 119, art. 120 C. proc. civ., art. 481 C. civ. şi art. 26 şi art. 29 din Legea nr. 33/1994.
În şedinţa publică din data de 16 iunie2008, Tribunalul a încuviinţat efectuarea în cauză a unei expertize în condiţiile art. 25 – art. 26 din Legea nr. 33/1994. La data de 7 ianuarie 2009, a fost depus raportul de expertiză efectuat în cauză de comisia de experţi formată din experţii H.E., B.M. şi R.S.
Pârâţii au fost notificaţi asupra măsurii exproprierii prin notificarea din 21 noiembrie 2007, comunicându-se, totodată, şi cuantumul despăgubirilor propuse pe baza raportului de evaluare întocmit de expert B.C., respectiv suma de 94.531 ron.
În cauza de faţă, modul de calcul prezentat în expertiza efectuată de cei trei experţi, a rezultat din aplicarea metodei comparaţiei cu alte imobile asemănătoare care au fost vândute la preţul de circulaţie precum şi metoda calculului valorii de circulaţie în raport de preţul terenurilor asemănătoare reieşit de pe piaţa imobiliară.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, pe primul capăt de cerere având ca obiect cererea de acordare a unei locuinţe proprietate personală corespunzător cerinţelor pentru două persoane, tribunalul a respins această cerere, având în vedere că Legea nr. 33/1994 nu prevede o asemenea modalitate de reparare a prejudiciului produs prin expropriere, justa şi prealabila despăgubire constând în acordarea unei sume de bani corespunzătoare prejudiciului cauzat.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii reconvenţionale reprezentând cererea de obligare a reclamantei la plata sumei de 20.000 ron reprezentând cheltuieli de instalare, transport, tribunalul a reţinut că, în principiu, acest tip de cheltuieli ar putea fi acordate în procedura Legii nr. 33/1994, art. 26 din această lege prevăzând că despăgubirea constă în prejudiciul produs proprietarului, însă, în speţa de faţă, pârâţii-reclamanţi nu au dovedit acest prejudiciu, respectiv caracterul cert al acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 292 din 2 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes local a suprafeţei de teren de 35 mp din imobilul proprietatea pârâţilor şi construcţie în suprafaţă de 52,75 mp situat în Bucureşti, sector 3, s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea expropriatorului, cu obligarea sa la achitarea către pârâţi a despăgubirilor în valoare de 44.968 euro (echivalent lei la data plăţii) şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât pârâţii P.D. şi P.V., cât şi reclamantul Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei.
În apelul declarat de Municipiul Bucureşti se arată că soluţia dată de instanţa fondului este nelegală, sub aspectul sumei la care a fost obligată cu titlu de despăgubiri, cât timp la dosar exista raportul de evaluare întocmit de expertul A.N.E.V.A.R. B.C., raport care stabilea valoarea de piaţă a terenului supus exproprierii la suma de 94.531 ron, în mod neîntemeiat, instanţa de fond înlăturând concluziile raportului de evaluare întocmită de către expertul A.N.E.V.A.R. B.C., omologând raportul de expertiză efectuat de Comisia de experţi.
În apelul declarat de către pârâţii P.V. se invocă dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 33/1994 arătându-se că nu s-a făcut o aplicare corectă a acestui articol şi solicitând obligarea expropriatorului să li se asigure un spaţiu de locuit, indiferent de calitatea de proprietar sau de chiriaş, aşa cum prevede această dispoziţie legală, cât şi un prejudiciu viitor reprezentând cheltuieli de instalare şi de transport.
Prin Decizia civilă nr. 528 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate, instanţa reţinând, cu privire la apelul reclamantului, că instanţa, potrivit încheierii de la 16 iunie 2008, aflată la dosarul instanţei de fond, a încuviinţat pârâţilor şi reclamantului proba cu înscrisuri şi cu expertiză judiciară în aplicarea dispoziţiilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994, expertiza urmând să se efectueze de o comisie formată din trei experţi, un expert fiind desemnat de instanţă, iar ceilalţi doi de către părţile din proces, astfel că însuşi reclamantul a fost de acord cu efectuarea acestei expertize în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor, raportul de expertiză fiind întocmit şi semnat de către toţi cei trei experţi tehnici numiţi în cauză, inclusiv, aşadar, de către expertul propus de către reclamantul Municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâţi, instanţa a reţinut că despăgubirea se efectuează în modalitatea prevăzută în hotărârea judecătorească de expropriere, dar cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din aceeaşi lege, potrivit cărora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, astfel că, suma stabilită este îndestulătoare.
În ceea ce priveşte calitatea solicitată în subsidiar, şi anume de a li se asigura un spaţiu în calitate de chiriaşi, această solicitare a fost făcută numai prin motivele de apel, şi nu prin acţiunea introductivă, astfel că nu poate fi luată în considerare, deoarece în apel nu se poate schimba obiectul acţiunii introductive conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva deciziei civile nr. 528 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, au declarat recurs pârâţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304.pct 9 C. proc. civ., arătând că instanţele nu au aplicat corect dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 33/1994, acestea motivând că această lege nu prevede ca modalitate de despăgubire acordarea unei locuinţe corespunzătoare.
Mai arată că instanţa de apel a reţinut eronat că nu ar fi cerut prin acţiunea introductivă obligarea pârâtului la asigurarea unei locuinţe corespunzătoare.
Analizând recursul din prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României revizuită, cu referire la dreptul de proprietate privată garantat de stat: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite".
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, „luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.".
Este de observat că jurisprudenţa contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte ea trebuie să fie, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta (C.E.D.O., Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii vs. Regatul Unit).
Din dispoziţiile legii organice anterior menţionate, rezultă cu evidenţă că nicio expropriere nu poate fi făcută decât în schimbul unei despăgubiri care să fie dreaptă, adică să reprezinte valoarea reală a bunului expropriat.
Pentru stabilirea despăgubirii s-a dispus efectuarea unei expertize, necontestată de pârâţi, care a ţinut seama de toate criteriile de evaluare menţionate în art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi care, în mod corect a stabilit valoarea despăgubirii prin metoda comparaţiilor de piaţă.
În lumina celor arătate mai sus, se constată că în cauză în mod corect s-a reţinut prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia atacată, că pârâţilor li se cuvine drept despăgubire o sumă de bani corespunzătoare valorii bunului expropriat, asigurarea unei locuinţe drept echivalent al despăgubirilor fiind lipsită de temei legal.
Faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii P.V. şi P.D. împotriva deciziei civile nr. 528 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5616/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5613/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
