ICCJ. Decizia nr. 5622/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5622/2010
Dosar nr. 1516/1/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 333 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Tărău Adrian Nicolae împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei Finanţelor - actualmente Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi l-a obligat pe primul pârât la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei daune morale, precum şi la plata sumei de 1.190 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Conform procesului-verbal din 19 aprilie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de folosire de acte falsificate la autoritatea română, prevăzută şi pedepsită de art. 178 – art. 179 din Legea nr. 141/1997.
Prin ordonanţa din 20 aprilie 2001, acelaşi Parchet a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de 5 zile cu începere de la 20 aprilie 2001 şi până la 24 aprilie 2001, fiind emis mandatul de arestare preventivă din 20 aprilie 2001.
Ulterior, prin ordonanţa din 22 aprilie 2001, parchetul a dispus revocarea mandatului de arestare preventivă, având în vedere actele medicale depuse la dosar, din care a rezultat că reclamantul suferă de defect congenital de sept interventricular, afecţiune pentru care a suferit mai multe internări în spital în ultimii ani.
Prin ordonanţa din 8 mai 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (D.I.I.C.O.T.) - Serviciul teritorial Oradea a dispus în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) cu aplicarea art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi art. 228 raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997 şi, respectiv, de art. 23 din Legea nr. 686/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 23 din Legea nr. 21/1999, deoarece faptelor le lipseşte latura obiectivă.
În concluzie, împotriva reclamantului a fost luată măsura arestării preventive pe o perioadă de 5 zile începând cu data de 20 aprilie 2001, măsură ce a fost revocată la data de 22 aprilie 2001, iar privarea de libertate a reclamantului a fost lipsită de temei legal, constituind o violare a dreptului fundamental la libertate ceea ce îl îndreptăţeşte pe reclamant la despăgubiri morale pentru prejudiciul produs.
În drept, tribunalul a reţinut aplicabilitatea art. 504 alin. (1) C. proc. pen. în legătură cu care, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45/1998 a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că prevederile legale menţionate sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele strict prevăzute de text, cazurile în care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi, prin urmare, orice măsură preventivă luată în cursul unui proces penal, dacă se dovedeşte a fi fost luată nelegal şi a generat un prejudiciu, acesta urmează a fi reparat.
A mai avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 11 din Constituţia României.
La stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, Tribunalul a avut în vedere că pe durata privării de libertate reclamantul a suferit un infarct miocardic; că, urmare a arestării reclamantului, atât el cât şi familia acestuia au avut de suferit atât din punct de vedere al sănătăţii, cât şi al imaginii create în diferite publicaţii mass-media, care au folosit la adresa reclamantului termeni de genul „mafiot" şi „bandit".
Tribunalul a avut în vedere şi faptul că urmărirea penală a început faţă de reclamant la 19 aprilie 2002, iar soluţia prin care s-au finalizat cercetările penale a fost emisă la data de 8 mai 2006.
Nu s-a reţinut susţinerea reclamantului potrivit căreia din cauza situaţiei create de arestare s-ar fi destrămat căsătoria acestuia, deoarece din cuprinsul sentinţei nr. 10841/2002 a Judecătoriei Oradea, rezultă că la baza divorţului au stat alte motive.
Prin Decizia civilă nr. 40 din 5 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelurile declarate de pârâţi, a schimbat în parte sentinţa, a redus cuantumul daunelor morale la 20.000 lei, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva acesteia.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedre următoarele considerente:
Din actele depuse la dosar, privitoare la modul în care s-a desfăşurat cercetarea penală, rezultă că faţă de reclamant a fost luată măsura restrângerii libertăţii pentru 5 zile, care a fost revocată după două zile pentru motive medicale, acesta fiind privat de libertate timp de 2 zile, timp în care reclamantul s-a aflat în spital sub pază.
Având în vedere că ulterior faţă de reclamant s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (2), (3) C. proc. pen., iar măsura privării de libertate apare ca fiind nelegală, durata procedurilor încălcând art. 6 din C.E.D.O.
Referitor la prejudiciul suferit de reclamant, curtea a arătat că nu există o dispoziţie legală care să precizeze câtimea acestuia, instanţele având dreptul şi obligaţia totodată de a proceda la o apreciere a cuantumului în funcţie de probele administrate, tocmai pentru a nu ajunge la o situaţie excesivă, de acordare a unor sume foarte mari, comparativ cu consecinţe produse asupra persoanei reclamantului ori familiei acestuia.
Din probele administrate reiese că, într-adevăr, reclamantul a avut probleme de ordin medical, care s-au agravat în urma privării de libertate, acesta suferind un infarct miocardic, iar mediatizarea măsurii luate faţă de reclamant a produs o traumă atât acestuia cât şi familiei sale.
În atare situaţie, curtea de apel a apreciat că faţă de durata perioadei în care reclamantul a fost efectiv privat de libertate şi faţă de durata procedurilor, de peste 5 ani de zile, de trauma suferită de reclamant şi familia sa, suma de 20.000 lei, este suficientă pentru repararea prejudiciului pentru a retrage reclamantului calitatea de victimă ca urmare a încălcării art. 5 şi art. 6 din C.E.D.O., cu referire şi la cauzele Dalban împotriva României, Vişan împotriva României, Pantea împotriva României şi Bursuc împotriva României.
Curtea de Apel a înlăturat ca nerelevante susţinerile reclamantului privitoare la cuantumul acordat în alte cauze, pentru alte măsuri restrictive de libertate, în alte situaţii decât cea în speţă.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâţii.
1.Reclamantul a invocat în drept dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi a criticat Decizia numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de apel, pe care l-a considerat inechitabil.
2.Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticat Decizia tot sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pe care l-a considerat ca fiind exagerat.
Faţă de durata măsurii şi de condiţiile efective în care a fost executată aceasta, element de o importanţă majoră în determinarea cuantumului daunelor, dar şi de împrejurarea că derularea ulterioară a procesului penal a fost guvernată de o cauză licită, consideră că se impune diminuarea sumei de 20.000 lei, stabilită în sarcina statului.
3.Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a structura şi dezvolta separat cele două motive de recurs invocate.
În motivarea cererii, recurentul susţine că la situaţia de fapt reţinută nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., pentru mai multe considerente.
Pe de o parte, recurentul susţine că reclamantul nu a efectuat o detenţie propriu-zisă, adică nu a fost încarcerat, ci a fost internat în spital.
Dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece în legătură cu reclamantul nu s-a dispus printr-o hotărâre definitivă achitarea.
Nici dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece faţă de reclamant s-a dispus neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 10 lit. d) şi nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiţie cerută în mod expres de prevederile art. 504 pct. 3 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cuantumul sumei solicitate, recurentul arată că, potrivit principiului reparării integrale a pagubei conform Codului civil, nu se pot acorda suma de bani nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit şi transformării acestora într-un izvor de îmbogăţite fără just temei.
La stabilirea cuantumului, instanţa trebuie să procedeze prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci având în vedere criterii ce rezultă din cazul concret dedus judecăţii bazat pe probe.
În acest sens, reclamantul trebuia să producă un minim de argumente şi de indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate.
La dosar nu s-au depus întâmpinări.
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte a constatat următoarele:
1.Recursurile declarate de reclamant, de pârâtul Ministerul Public şi criticile din recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel nu pot fi primite, deoarece nu privesc niciun aspect de nelegaliate care să intre sub cenzura instanţei de recurs.
Astfel, niciunul din recurenţi nu critică Decizia sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a legii la situaţia de fapt reţinută şi nici nu pretinde că la stabilirea acestei situaţii - privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acţiunii de faţă.
Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atributul instanţelor de fond, iar recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente şi având în vedere că recurentul reclamant şi recurentul-pârât Ministerul Public nu au formulat alte critici care să poată fi încadrate în dispoziţiile textului de lege anterior menţionat, Înalta Curte, în baza art. 312 şi 306 C.pr.civ., a constatat nule cele două recursuri.
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a contestat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 998 – art. 999 C. civ., criticile încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cele ale art. 304 pct. 8 C. proc. civ. fiind doar formal indicate.
Analizând aceste critici Înalta Curte a constatat următoarele:
Instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe dispoziţiile art. 504 alin. (2)-(3) C. proc. pen., substituind astfel motivarea primei instanţe referitoare la aplicabilitatea art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Instanţa de apel s-a referit şi la dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. - care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale - într-o motivare subsidiară, atunci când s-a referit la necesitatea reparării prejudiciului moral suferit de reclamant.
Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. are în vedere situaţia persoanei care a fost condamnată definitiv şi, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat în privinţa sa o hotărâre definitivă de achitare, ceea ce nu este cazul în speţă.
În schimb, reclamantul a fost arestat preventiv în cursul unui proces penal, situaţie care intră sub incidenţa art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu condiţia ca arestarea să fi fost nelegală, iar nelegalitatea acestei măsuri se stabileşte, conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Mandatul de arestare emis în baza ordonanţei a fost revocat de acelaşi Parchet la data de 22 aprilie 2001, pentru motive medicale, în intervalul de timp menţionat, reclamantul suferind un infarct miocardic.
În atare situaţie, corect a reţinut Curtea de Apel că arestarea reclamantului a fost nelegală şi a recunoscut dreptul acestuia la despăgubiri.
În privinţa elementului obiectiv, esenţial este gradul restrângerii libertăţii de deplasare şi nu diferenţa de confort sau regimul de detenţie (cauza Lavents contra Letoniei).
Or, în speţă, chiar dacă după arestare, ca urmare a infarctului miocardic suferit, reclamantul a fost internat la secţia de cardiologie a Spitalului Judeţean Bihor, locul de detenţie nefiind în acest caz un penitenciar sau arestul poliţiei, reclamantul s-a aflat într-un spaţiu limitat şi sub puterea unui mandat de arestare căruia nu i se putea sustrage, în sensul că nu putea decide conform propriei voinţe dacă rămâne internat în spital şi unde să se deplaseze în caz contrar.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a susţinut următoarele:
Dezlegarea dată prin hotărârea judecătorească atacată cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este rezultatul unei greşeli materiale, astfel:
Se consideră că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 40 din 5 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea este rezultatul unei erori materiale esenţiale de ordin procedural cu privire la observarea, încadrarea conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. şi examinarea motivelor de recurs formulate de procuror.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a constatat că pe această cale se formulează critici privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel care nu pot fi primite, deoarece nu privesc niciun aspect de nelegalitate care să intre sub cenzura instanţei de recurs.
De asemenea, în pag.6 a considerentelor deciziei pronunţate, se arată că Ministerul Public „critică Decizia sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a legii la situaţia de fapt reţinută şi nici nu pretinde că la stabilirea acestei situaţii - privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acţiunii de faţă", iar „argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţe de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanţe de recurs".
Se arătă că în examinarea formală a motivelor de recurs invocate de procuror sub aspectul încadrării acestora în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 306 pct. 1-9 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a omis să observe şi să analizeze motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce constau într-o încălcare a dispoziţiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură care indică în mod limitativ criteriile legale pentru stabilirea întinderii reparaţiei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.
Aşadar, instanţa de control judiciar, constând nulitatea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a omis că observe acest motiv de nelegalitate, invocat expres şi în termen legal şi să examineze şi aceste critici care, în esenţă, vizau modificarea deciziei instanţei de apel.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., se va solicita admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 4938/111/2007 şi rejudecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 40 din 5 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
În drept se invocă art. 318 alin. (1) teza I şi art. 319 C. proc. civ.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. prevăd condiţiile în care poate fi promovată contestaţia în anulare, calea extraordinară de atac de retractare.
Astfel, hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În sensul textului citat, „greşeală materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de a asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Astfel, trebuie să fie vorba de o greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată. Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschis calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretarea dispoziţiilor legale.
Susţinerile contestatorului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se încadrează în aceste prevederi legale, astfel, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă contestată, nu este rezultatul unei erori materiale esenţiale de ordin procedural cu privire la observarea şi încadrarea motivelor de recurs conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au vizat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel, apreciate de instanţa de recurs ca neprivind nici un aspecte de nelegalitate care să intre sub cenzura instanţei. Aprecierea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 318 C. proc. civ., nefiind o „greşeală materială", ca de altfel, nici susţinerea Ministerului Public că motivele de recurs au fost formal examinate sub aspectul încadrării acestora în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 306 pct. 1-9 C. proc. civ., nefiind analizat motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce constau în încălcarea dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen.
Înlăturând susţinerile recurentului Ministerul Public privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, apreciate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanţa de recurs nu a săvârşit nicio greşeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de către contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5623/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5620/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
