ICCJ. Decizia nr. 5620/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5620/2010
Dosar nr. 953/1/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 501/2009 a Tribunalului Braşov s-a respins acţiunea civilă. astfel cum a fost completată şi precizată, formulată de reclamanta S.A.S., reprezentată prin mandatar B.D.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin primar, SC R. SRL Braşov şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, reprezentat în D.G.F.P.C.F.S. Braşov. A admis cererile de intervenţie principală, formulate de intervenienţii F.E.T., D.C., D.M., L.M. şi V.A. şi, în consecinţă, a constatat că intervenienta F.E.T., deţine dreptul de proprietate asupra apartamentului compus din 3 camere şi anexe aferente cu o suprafaţă de 76.79 mp din imobilul situat în Braşov, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 22 octombrie 1996 încheiat cu pârâta SC R. SRL.
A constatat că intervenienţii D.C. şi D.M. deţin dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din imobilul situat în Braşov, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 11 iulie 1997 încheiat cu pârâta SC R. SRL.
A constatat că intervenientul L.M. deţine dreptul de proprietate supra apartamentului nr. 6 din imobilul situat în Braşov, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 8 decembrie 1998, încheiat cu pârâtul SC R. SRL.
A constatat că intervenienta V.A. deţine dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din imobilul situat în Braşov, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 14 aprilie 1998, încheiat cu pârâta SC R. SRL.
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC E. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că. potrivit extrasului de carte funciară din 24 august 1999 asupra imobilului situat în Braşov, înscris în CF Braşov, casă de piatră şi curte de 126 mp. proprietar este pârâtul Statul Român cu titlu de naţionalizare, conform Decretului 92/1950. cu menţiunea că proprietar anterior a fost I.S. care a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare.
Din actele de stare civilă aflate la dosar reiese faptul că I.S. este fiul lui S.M.I. şi S.I.H. căsătorit fiind din 1 septembrie 1922 cu D.E.T. Reclamanta S.A.S. născută H.S. a fost adoptată în data de 10 martie 1958 de S.M.I. şi soţia acestuia S.E.T., adopţia fiind înregistrată în registrul stării civile Dumbrăveni - Sighişoara. Reclamanta îşi justifică astfel calitatea procesuală activă fiind moştenitoarea legală a defuncţilor S.E.T. decedată la 21 septembrie 1981 şi S.M.I. decedat la 9 mai 1979 în calitate de fiică şi a defuncţilor D.I. şi D.E.T., în calitate de nepoată.
In anexa Decretului nr. 92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, sunt trecute 8 apartamente din imobilele situate în Braşov al cărui proprietar a fost D.I., iar la o altă poziţie sunt trecute 14 apartamente, din imobilele situate în Braşov al căror proprietar a fost I.Ş.
Din înscrisurile aflate la dosar, respectiv buletinul clădirii nr. 4 şi declaraţiile privind apartamentele din care sunt compuse imobilele situate în Braşov rezultă faptul că aceste apartamente au fost închiriate de foştii proprietari I.Ş. şi D.I. (ambii numai în ce priveşte imobilul), în perioada anterioară naţionalizării mai multor persoane fizice.
La momentul naţionalizării s-a ţinut cont nu numai de profesia proprietarului ci şi de destinaţia şi conformaţia imobilului.
Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că imobilele din litigiu aveau în componenţă mai multe apartamente ce erau folosite în scopul închirierii.
Pe cale de consecinţă, naţionalizarea a fost făcută cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, fiind legală, iar titlul de proprietate al pârâtului Statul Român este valabil.
Astfel, contractele de vânzare - cumpărare dintre pârâta SC R. SRL, ca reprezentant al statului şi intervenientei F.E.T., D.C., D.M., L.M. şi V.A. au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea 112/1995 şi sunt perfect valabile.
Intervenienta SC E. SRL. este titulara dreptului de a cumpăra spaţiul comercial aflat la parterul imobilului situat în imobil, drept consfinţit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv Decizia civilă nr. 744 din 4 martie 1999 a Tribunalului Braşov.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta criticând-o sub un singur aspect al greşitei interpretări a textelor de lege ce reglementează trecerea în proprietatea statului, respectiv a textului art. 2 din Decretul nr. 92/1950, antecesorii săi fiind exceptaţi de la naţionalizare.
Intimaţii au depus întâmpinări prin care au combătut apelul.
Curtea de Apel Braşov prin Decizia nr. 134 din 10 octombrie 2009 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, Decretul nr. 92/1950 deşi statua asupra naţionalizării imobilelor, a vizat cel puţin restrângerea averii unei categorii limitate de persoane arătate în art. 1. Chiar şi legiuitorul anului 2001 a încadrat în rândul preluărilor abuzive Decretul nr. 92/1950 [art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001]. astfel că din acest punct de vedere, criticile din apel sunt corecte.
În apel însă dispoziţiile sentinţei privind admiterea cererilor de intervenţie nu au fost criticate, intrând în acest mod în puterea lucrului judecat, iar în apel nu au fost analizate întrucât instanţa este ţinută de limitele devoluării, astfel că situaţia juridică a imobilului stabilită de prima instanţă rămâne neschimbată.
Reclamanta a uzat de dreptul conferit de Legea nr. 10/2001, notificările sale privind imobilele în litigiu fiind soluţionate, dosar apel, şi coroborat cu constatarea dreptului de proprietate al intervenienţilor, prezentul apel la acest moment apare ca fiind lipsit de interes.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Au fost greşit interpretate textele de lege ce reglementează trecerea în proprietatea Statului a unor imobile respectiv, prevederile Decretului nr. 92/1950. Greşit s-a reţinut că foştii proprietari tabulari se încadrau într-unul dintre criteriile prevăzute în art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
- S-a concluzionat greşit că problema constatării dreptului de proprietate al intervenienţilor ar fi intrat în puterea lucrului judecat.
- Chiar situaţia recunoaşterii de către instanţă a existenţei unor drepturi de proprietate (extratabulare) în favoarea intervenienţilor nu se opune în nici un fel admiterii acţiunii principale care are ca scop invalidarea titlului de proprietate al Statului Român.
- Chiar dacă prin motivele de apel nu s-au adus critici în ceea ce priveşte admiterea cererilor de intervenţie totuşi, se susţine că apelul viza schimbarea în totul a hotărârii primei instanţe.
- Nu s-a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes formulată de reclamantă.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, isntanţa constată recursul nefondat pentru cele ce succed:
Se critică prin motivele de recurs nelegalitatea hotărârii cu referire direct la interpretarea greşită a textelor de lege din Decretul nr. 92/1950 ce reglementează trecerea în proprietatea Statului a imobilelor supuse analizei, respectiv art. I din acest decret.
Contrar criticilor formulate, se constată că în anexa Decretului nr. 92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, la poziţia 113 sunt trecute opt apartamente din imobilele situate în Braşov al cărui proprietar a fost D.I., iar la poziţia nr. 462 sunt trecute paisprezece apartamente din imobilele situate în Braşov, al cărui proprietar a fost I.Ş. Aceste apartamente au fost închiriate de foştii proprietari:I.Ş. şi D.I. în perioada anterioară naţionalizării mai multor persoane fizice.
Raportat la această situaţie de fapt necontestată de recurentă, se concluzionează că, deşi antecesorii recurentei făceau parte din categoria socio-profesională exceptată de la naţionalizare, aceştia deţineau în proprietate mai multe imobile pe care le-au închiriat.
Având în vedere că art. 1 din Decretul nr. 92/1950 prevede că se naţionalizează printre altele şi imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţă (în speţă imobilele închiriate), rezultă indubitabil că prevederile acestui articol din Decretul nr. 92/1950 a fost corect interpretat, reţinându-se că naţionalizarea imobilelor în litigiu a fost făcută cu respectarea art. 1 din Decretul sus arătat.
În consecinţă, naţionalizarea imobilelor în litigiu a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale iar titlul de proprietate al Statului este valabil.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate între SC R. SRL ca reprezentant al Statului şi intervenienţi sunt legale, respectându-se întocmai dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi drept urmare în mod corect s-a constatat dreptul de proprietate al intervenienţilor pentru imobilele supuse analizei.
În ceea ce priveşte afirmaţia că apelul viza schimbarea în totul a hotărârii primei instanţe trebuie văzut că faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat prin faptul că, expresia principiului disponibilităţii, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca decât atât cât i s-a cerut.
Or, reclamanta prin motivele de apel, a adus critici pe un singur aspect şi anume cel al exceptării de la naţionalizare a imobilelor aparţinând antecesorilor reclamantei, care a fost corect analizat de instanţa de apel.
Deci, instanţa de apel a judecat în limitele investirii sale de către reclamantă.
În mod just a fost tranşată şi problema constatării dreptului de proprietate al intervenienţilor atâta timp cât reclamanta nu a formulat critici în apel cu privire la modalitatea în care instanţa fondului a soluţionat cererile intervenienţilor prin care au solicitat să se constate că au un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Această problemă de drept nefiind supusă analizei în calea de atac a apelului este cert că a intrat în puterea lucrului judeca, însemnând că reclamanta a achiesat la soluţia primei instanţe şi nu mai poate omissio medio – peste cale de atac a apelului să o deducă judecăţii recursului.
Aceeaşi analiză este valabilă şi pentru ultimul motiv de recurs prin care se critică faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes formulată de reclamantă, întrucât o asemenea excepţie nu a fost invocată prin motivele de apel şi nici oral în faza de dezbateri.
Aşadar, criticile formulate prin cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.A.S. împotriva deciziei civile nr. 134/Ap din 10 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5622/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5618/2010. Civil → |
|---|
