ICCJ. Decizia nr. 5668/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5668/2010
Dosar nr. 7372/3/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 804 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta O.A.E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi primarul general al Municipiului Bucureşti şi a dispus obligarea pârâţilor să propună în favoarea reclamantei acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru o cotă de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din construcţie, în prezent demolată, şi terenul aferent în suprafaţă de 87 m.p.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în baza materialului probator administrat în cauză, reclamanta a făcut dovada că este îndreptăţită la restituirea unei cote de 1/2 din imobilul solicitat, în calitate de unică moştenitoare a tatălui său, aceasta având dreptul la despăgubiri prin echivalent întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul este afectat în întregime de detalii de sistematizare, constituind spaţiu verde aferent clădirii ce constituie în prezent „Palatul Parlamentului".
În acelaşi timp, s-a reţinut că vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor acesteia, fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001, prin neemiterea unei dispoziţii motivate ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001, poate fi examinată în cauza dedusă judecăţii, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unităţii deţinătoare, neputând fi lipsită de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate care face obiectul restituirii, s-a avut în vedere sentinţa civilă nr. 1427 din 23 septembrie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care mamei reclamantei i-a fost admisă cererea de restituire şi s-a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptăţită la cota de 1/2 din acelaşi imobil.
În privinţa pretenţiilor reclamantei, ca pârâţii să fie obligaţi şi la plata acestor despăgubiri, prima instanţă a constatat că sunt neîntemeiate faţă de reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi stabilite, calculate şi achitate potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum şi faţă de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a avut în vedere în acest sens şi Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva hotărârii respective, la data de 25 septembrie 2009, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, cale de atac respinsă, ca nefondată, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. nr. 37A din 19 ianuarie 2010.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către pârât, întrucât, în absenţa soluţionării notificării reclamantei, prima instanţă a dat eficienţă atât prevederilor din Legea nr. 247/2005 – Titlul nr. VII, cât şi Deciziei nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, potrivit căreia, în ipoteza notificării nesoluţionate de unitatea deţinătoare, persoana îndreptăţită poate solicita aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005.
S-a constatat, de asemenea, că sunt irelevante în cauză apărările apelantului vizând pretinsa necompletare a dosarului administrativ aflat la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, faţă de incidenţa în cauză a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, cât şi a deciziei în interesul legii, obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva deciziei respective, la data de 8 martie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat două aspecte legate de aplicarea dispoziţiilor art. 22 – art. 34 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 23.1 din HG nr. 498/2003, cât şi de aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în susţinerea primului motiv a menţionat faptul că nu s-a pronunţat asupra notificării reclamantei întrucât aceasta nu a depus acte doveditoare privind proprietatea şi calitatea de moştenitor, înscrisuri ce trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
În drept, şi-a întemeiat recursul, pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de pârât prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, şi-l va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 ( art. 25 din legea republicată ) s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare notificate obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii „de a face" potrivit art. 23 din HG nr. 498/2003 (art. 25 din HG nr. 250/2007) se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia este insuficientă pentru a fundamenta Decizia de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Aşadar, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează de drept în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, aşa cum susţine recurentul-pârât, prelungirea termenului fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.
În acelaşi timp, susţinerile pârâtului-recurent sunt şi nereale întrucât din dosarul primei instanţe rezultă faptul că, odată cu notificarea din 10 iulie 2001, reclamanta a depus toate actele doveditoare, respectiv contract de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1971 autentificat din 27 iulie 1971, certificat de moştenitor din 1995, adresa din decembrie 1998; adresa din 3 decembrie 1998; sentinţa civilă nr. 3757 din 23 octombrie 1986 şi acte de stare civilă alături de planul topografic al imobilului solicitat la scara 1:500 şi 1:200.
De altfel, unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea reclamantei nici în urma pronunţării sentinţei civile nr. 1427 din 23 septembrie 2008 a Tribunalul Bucureşti , secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis cererea formulată de mama reclamantei, B.G., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi primarul general al Municipiului Bucureşti şi prin care au fost obligaţi aceştia să emită dispoziţie de restituire în echivalent pentru cota de 1/2 din acelaşi imobil situat în Bucureşti, sector 1, imobil compus din teren şi construcţie demolată.
Se va reţine astfel culpa unităţii deţinătoare care, din anul 2001 şi până în prezent, nu a soluţionat notificarea reclamantei, neemiţând dispoziţie sau decizie, astfel încât acesteia i-a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se constată faptul că nu poate fi analizat, întrucât a fost exercitat de pârât omisso medio, fiind invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs şi neconstituind motiv de apel.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge ca atare.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul către intimata-reclamantă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 37/A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 3.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă O.A.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5760/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5665/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
