ICCJ. Decizia nr. 5848/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5848/2010
Dosar nr. 4819/117/2008
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta M.K. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii M.I. şi M.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate simulaţia prin deghizare a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată având ca obiect terenul în suprafaţă de 11.600 m.p., situat în extravilanul municipiului Cluj-Napoca, în locul denumit A.D.S., încheiat între reclamantă şi pârâtul M.I. la data de 12 noiembrie 2001, acesta fiind în realitate un contract de donaţie; să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie pentru lipsa formei autentice; să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor M.I. si M.L., înscris în CF Cluj-Napoca şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor înscrise in CF luj-Napoca, cu titlu de drept lege; cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinţa civilă nr. 272 din 30 aprilie 2009, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta M.K., în contradictoriu cu pârâţii M.I. şi M.L., având ca obiect acţiunea în simulaţie şi a respins cererea pârâtei M.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, printr-un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat la data de 12 noiembrie 2001, reclamanta a înstrăinat pârâtului M.I., la acea dată căsătorit cu pârâta M.L., terenul în suprafaţă de 1 ha 1.600 mp., înscris în titlul de proprietate din 11 august 2001, antecontract de vânzare-cumpărare ce a fost valorificat prin sentinţa civilă nr. 8170/2002, iar pârâţii M.I. şi M.L. şi-au întabulat dreptul de proprietate asupra acestui teren în Cluj-Napoca, cu titlu de bun comun.
Reclamanta a invocat în susţinerea acţiunii sale operaţiunea simulaţiei prin deghizare, susţinând că în realitate nu a fost un antecontract de vânzare-cumpărare, ci o donaţie al cărui unic beneficiar a fost pârâtul M.I., fiul reclamantei, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind actul public, iar actul de donaţie fiind actul secret, care însă nu a existat în realitate.
Pentru a se putea vorbi de existenţa unei simulaţii în forma deghizării naturii juridice a actului încheiat, ar fi fost necesar ca actul de donaţie să întrunească toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege, inclusiv condiţia privind forma autentică a încheierii sale.
Este adevărat că părţile, datorită relaţiilor de rudenie existente între ele, s-ar putea prevala teoretic de dispoziţiile art. 1198 C. civ., privind imposibilitatea morală a preconstituiri unui înscris, însă, în cauza de faţă o astfel de prevalare nu prezintă nicio relevanţă, întrucât este necesar a se face distincţie între forma scrisă a unui act cerută ad probationem, când actul există, însă nu poate fi dovedit decât printr-un înscris, în afară de excepţiile prevăzute de lege, printre care şi cea de la art. 1198 C. civ., şi forma scrisă a unui act cerută ad validitatem, când în lipsa acesteia actul nu există în realitate.
Este cazul pretinsului contract de donaţie, pentru care forma autentică este cerută ad validitatem, în absenţa acesteia actul nu există, singurul act existent şi care reflectă raporturile dintre părţi fiind contractul de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 9/A din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta M.K., reţinând, în esenţă, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei să constate simulaţia prin deghizare a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între reclamantă şi pârâtul M.I. la data de 12 noiembrie 2001, având ca obiect terenul în suprafaţă de 11.600 mp. situat în extravilanul municipiului Cluj-Napoca, în locul denumit A.D.S., acest contract fiind în realitate un contract de donaţie; să se constate nulitatea absolută a acestui contract de donaţie pentru lipsa formei autentice; să fie radiat dreptul de proprietate al pârâţilor din CF Cluj-Napoca şi să fie intabulat dreptul de proprietate al reclamantei în aceste cărţi funciare, cu titlu de drept lege.
În fapt, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 12 noiembrie 2001, între reclamanta M.K., în calitate de promitent vânzător şi pârâtul M.I., in calitate de promitent cumpărător, reclamanta „i-a vândut" pârâtului terenul în suprafaţă totală de 1 ha 1600 mp., înscris în titlul de proprietate din 11 august 2001, pentru preţul de 60 milioane lei, preţ achitat în întregime la data încheierii antecontractului, conform clauzei inserate în acest sens în cuprinsul înscrisului (dosar fond).
Acest antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un teren, nu era susceptibil să strămute proprietatea de la vânzător la cumpărător, întrucât pentru atare finalitate era necesară încheierea lui în formă autentică, aşa cum prevede art. 2 din Legea nr. 54/1998.
Faţă de natura juridică a acestui înscris sub semnătură privată, de antecontract de vânzare-cumpărare, părţile au procedat la valorificarea acestuia prin instanţă, pe cale unei acţiuni în prestaţie tabulară, ce a format obiectul dosarului nr. 13771/2001 al Judecătoriei Cluj-Napoca, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 8170 din 10 septembrie 2002 (dosar fond), definitivă şi irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii M.I. şi M.L., împotriva pârâtei M.K..
Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat asupra naturii juridice a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între reclamantă şi pârâtul M.I., în sensul că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare valorificat pe cale judecătorească, prin intermediul acţiunii în prestaţie tabulară, în condiţiile art. 20 şi art. 22 din Legea nr. 7/1996.
În niciun moment pe parcursul soluţionării dosarului de prestaţie tabulară, reclamanta apelantă de azi nu a contestat natura juridică a acestui înscris, ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, după cum în nici un moment nu a invocat lipsa calităţii procesuale active în dosarul nr. 13771/2001 a reclamantei M.L., decurgând din lipsa calităţii acesteia de promitent cumpărător în antecontractul de vânzare-cumpărare.
Fiind părţi în respectivul dosar, hotărârea pronunţată le este opozabilă, efectele puterii lucrului judecat ale acestei hotărâri repercutându-se asupra părţilor din prezenta cauză.
În cauza de faţă, reclamanta a susţinut, contrar celor statuate prin sentinţa nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, că in realitate nu a dorit să încheie un antecontract de vânzare-cumpărare si că de fapt s-a încheiat un contract de donaţie exclusiv în favoarea fiului său, pârâtul M.I., fiind astfel prezentă simulaţia prin deghizare, respectiv contractul de donaţie a fost deghizat într-un antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.
S-a reţinut, că o atare susţinere nu poate fi primită, pe de o parte, având în vedere cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca. respectiv, faptul că înscrisul încheiat între părţi a fost un antecontract de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, în cauză, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, nu sunt întrunite condiţiile simulaţiei prin deghizare.
Din perspectiva art. 1175 C. civ., simulaţia reprezintă o operaţiune juridică complexă, care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între acelaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; altul secret, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public.
Simulaţia sub forma deghizării constă în faptul că părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-l ţine secret, în totul ori în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract, de regulă, prin actul public ascunzându-se natura juridică a actului secret.
În speţă, conform susţinerilor apelantei, actul secret ar fi actul de donaţie, iar actul public aparent prin care a fost deghizată această donaţie a fost antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.
Prin intermediul acţiunii în simulaţie se urmăreşte constatarea de către instanţa de judecată a existenţei si conţinutului actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent care anihilează sau maschează actul real, iar pentru admisibilitatea acţiunii în simulaţie este necesar să se facă proba simulaţiei, adică existenţa actului secret, precum şi a intenţiei reale a părţilor la încheierea acestuia.
De principiu, se prezumă că actul aparent sau public exprimă adevărul, adică voinţa reală a părţilor, până în momentul în care se dovedeşte contrariul, acest contrariu fiind dovedit evident cu actul secret încheiat între părţi şi care reprezintă de fapt adevărata voinţă reală a părţilor.
Între părţile contractante proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice, jurisprudenţa fiind constanta în a statua că ori de câte ori actul aparent a fost perfectat în formă scrisă, dovada existenţei şi cuprinsul actului secret pot fi făcute numai printr-un înscris, iar în cazul în care forma cerută de lege pentru însăşi existenţa actului real este înscrisul autentic, acesta nu poate fi dovedit, în raporturile dintre părţi, decât printr-un contraînscris încheiat în formă autentică.
Prin urmare, dacă actul real încheiat între părţi ar fi fost un contract de donaţie, dovedirea acestuia, pentru a se face proba simulaţiei şi pentru a se justifica astfel admisibilitatea acţiunii în simulaţie, trebuia să se facă prin prezentarea unui contraînscris încheiat în forma autentică, dat fiind că legea însăşi, respectiv art. 813 C. civ., pretinde ad validitatem necesitatea formei autentice a actului de donaţie.
Chiar dacă este admisibilă dovedirea actului secret, nu printr-un contraînscris, ci prin proba cu martori ori prezumţii, în situaţia în care părţile contractante ar fi fost în imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris pentru dovada actului real, totuşi actul secret trebuia, ad validitatem, să îmbrace forma autentică cerută de art. 813 C. civ.
Câtă vreme pretinsul contract de donaţie nu a fost dovedit, în cauză neexistând un contraînscris încheiat in forma autentică, aşa cum pretinde ad validitatem art. 813 C. civ. şi câtă vreme singurul act încheiat între părţi, a cărui existenţă a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este un antecontract de vânzare-cumpărare, s-a considerat că se poate prezuma în sensul că în speţă nu sunt întrunite condiţiile art. 1175 C. civ., părţile negăsindu-se în prezenţa unei simulaţii.
S-a mai reţinut, că nu poate fi primită susţinerea apelantei, conform căreia hotărârea ar fi lovită de nulitate, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmare a revenirii instanţei de fond asupra încuviinţării audierii martorului G.I., dat fiind că, pe de o parte, pentru incidenţa nulităţii întemeiate pe acest text legal se cere efectuarea unui act de procedură de către un judecător necompetent sau cu neobservarea formelor legale, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză, iar, pe de altă parte, dat fiind că prin prisma art. 187 C. proc. civ., instanţa poate mărgini numărul martorilor propuşi, mai ales dacă martorii propuşi s-ar circumscris ipotezei reglementată de art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, ar fi în grad prohibit de lege.
În speţă, s-a revenit asupra audierii martorului G.I. pe motiv că acesta ar fi în grad prohibit de lege, reclamanta nefăcând dovada contrară în acest sens.
De asemenea, revenirea de către prima instanţă asupra probei cu interogatoriul reclamantei nu atrage nulitatea hotărârii primei instanţe, câtă vreme, prin prisma art. 218 şi urm. C. proc. civ., instanţa era îndreptăţită să încuviinţeze chemarea la interogatoriu doar dacă acesta privea fapte personale, în legătură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei, nefiind permis interogatoriul unei părţi exclusiv ca unică dovadă a susţinerilor acesteia.
Oricum, prin revenirea asupra încuviinţării acestui martor şi a interogatoriului reclamantei, prima instanţă nu a încălcat nici una din formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar neaudierea acestui martor şi neluarea interogatoriului reclamantei, nu a transformat instanţa într-o instanţă necompetentă, pentru ca în cauză să fie incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate a hotărârii primei instanţe, care să justifice, soluţia de anulare a hotărârii în condiţiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
Câtă vreme nu există simulaţia pretinsa de reclamanta-apelantă, s-a apreciat că este irelevantă buna sau reaua-credinţă a pârâtei intimate, ştiut fiind că buna ori reaua-credinţă a terţului prezintă relevanţă, pentru analizarea efectelor simulaţiei, doar în condiţiile în care este admisibilă acţiunea în constatarea simulaţiei.
În ceea ce priveşte motivul din apel, prin care s-a invocat nulitatea absolută a actului aparent pe motiv că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, instanţa a constatat că acesta a fost invocat pentru prima dată doar în faţa instanţei de apel, reprezentând o cerere nouă în apel. ce se circumscrie prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, în privinţa acestui motiv de apel, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii, excepţie pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 21 ianuarie 2010.
Cu privire la solicitarea apelantei de rectificare a cărţii funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor din cele trei cărţi funciare, cu consecinţa intabulării apelantei reclamante în CF, instanţa a constatat că această cerere este atât nefondată, cât si inadmisibila, având în vedere că în cauză nu sunt prezente nici una din ipotezele care să justifice admisibilitatea unei rectificări de carte funciară, in condiţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru a fi intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantei, este necesar să fie atestat în condiţiile pretinse de legea cărţilor funciare. Reclamanta apelantă a fost doar titulara unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii fondului funciar, însă acest titlu de proprietate nu-i conferă reclamantei apelante un drept de proprietate tabular asupra terenului din acest titlu, susceptibil de intabulare în cartea funciară, decât dacă s-a procedat în prealabil la identificarea topografică şi cadastrală a ternului din titlu de proprietate, în contradictoriu cu proprietarii cărţilor funciare în care se regăseşte acest teren, iar dreptul de proprietate al apelantei este consfinţit în opozabilitate cu proprietarii intabulaţi în cărţile funciare în care se regăseşte terenul.
S-a concluzionat, că şi în ipoteza în care ar fi fost admisibilă solicitarea de rectificare a dreptului de proprietate al pârâţilor din cărţile funciare., oricum nu ar fi fost admisibilă solicitarea reclamantei de întabulare a dreptului său de proprietare în aceste cărţi funciare pentru simplul fapt că reclamanta nu a avut un drept tabular în condiţiile legii cărţilor funciare asupra acestui teren, ci doar un titlu de proprietate emis în condiţiile Legii fondului funciar.
Susţinerea apelantei, conform căreia, în realitate, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, nu s-ar fi plătit nici un preţ, a fost, de asemenea, înlăturată ca nefondată, raportat la cele statuate prin sentinţa civilă nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, respectiv la faptul că în cursul soluţionării dosarului nr. 13/771/2001 apelanta din prezenta cauză nu a invocat în nici un moment excepţia de neexecutare a contractului, respectiv faptul că nu este posibilă valorificarea pe calea prestaţiei tabulare a antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a achitat preţul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.K., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat următoarele:
În faţa instanţei de fond, s-a încuviinţat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei şi al pârâtului M.I. şi audierea martorilor G.I. şi Gasna Ana, prin încheierea interlocutorie, încheiere care leagă instanţa, conform dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de starea sa de sănătate, reclamanta a solicitat luarea interogatoriului la domiciliul său, în condiţiile art. 224 C. proc. civ., însă, nelegal, instanţa de judecată a revenit la ultimul termen de judecată asupra acestei probe încuviinţate.
De asemenea, tot la ultimul termen de judecată, instanţa de judecată a omis în mod nelegal audierea martorului G.I., cu motivarea că acesta este văr primar cu reclamanţii, invocându-se incidenţa art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deşi acest martor este rudă de gradul IV cu reclamanta şi nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii prohibitorii.
Procedându-se astfel, reclamanta arată că i s-a produs o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanţei de apel anularea hotărârii pronunţate de prima instanţă, conform dispoziţiilor art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu toate acestea, instanţa de apel a respins solicitarea reclamantei de administrare a acestor probe în faţa instanţei de apel şi suplimentarea probatoriului, reţinând în mod greşit că probele nu au fost solicitate prin motivele de apel, nefiind respectate dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, prin motivele de apel, s-a solicitat suplimentarea probei testimoniale, iar respingerea în mod nelegal de către instanţa de apel a cererilor în probaţiune formulate de reclamantă reprezintă o încălcare a formelor de procedură reglementate expres de art. 291 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea deciziei pronunţate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a invocat nulitatea acestei decizii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că greşit a reţinut instanţa de apel că cererea privind încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 ar fi fost formulată pentru prima dată direct în apel, câtă vreme acest motiv a fost invocat în faţa instanţei de fond, atât oral, cât şi prin concluziile scrise.
În ceea ce priveşte soluţia dată fondului litigiului de către instanţele de fond şi apel, s-a arătat că în cauza dedusă judecăţii ne aflăm în prezenţa unei simulaţii prin deghizarea actului secret de donaţie într-un act aparent de vânzare-cumpărare, întrucât între reclamantă şi intimat s-a încheiat actul secret de donaţie, prin care reclamanta i-a donat fiului său terenul în litigiu. Acest act a fost anterior actului aparent, încheiat în noiembrie 2001, în momentul în care au început formalităţile de intabulare a terenului.
Actul secret nu a fost redactat în formă scrisă datorită relaţiilor foarte apropiate dintre părţi, acestea aflându-se într-o imposibilitate morală de a preconstitui un înscris, astfel că acesta poate fi dovedit cu martori, conform dispoziţiilor art. 1198 C. civ.; că intimata a avut cunoştinţă de actul secret şi, prin urmare, nu este un terţ de bună-credinţă; că menţiunea din antecontract privind plata în întregime a sumei de 60.000.000 lei vechi cu titlu de preţ la data încheierii antecontractului este nereală; că, nelegal, instanţele de fond şi apel au reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile simulaţiei, întrucât actul secret trebuia să îndeplinească toate cerinţele de valabilitate prevăzute de lege, câtă vreme în literatura de specialitate s-a reţinut că acţiunea în simulaţie poate fi dublată şi de acţiunea în nulitate când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii privind încheierea valabilă a actului; că, în realitate, este admisibilă proba cu martori în constatarea simulaţiei atunci când există imposibilitatea materială de preconstituire a contraînscrisului şi că prin hotărârea nr. 8170 din 10 septembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca nu s-a examinat natura juridică a actului încheiat între părţi şi cu atât mai puţin a simulaţiei, aceasta fiind o hotărâre care ţine doar loc de act autentic, deci a suplinit forma actului încheiat între părţi.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În speţă, recurenta-reclamantă susţine că nelegal instanţa de apel a respins motivul de apel prin care s-a criticat hotărârea primei instanţe ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., deoarece, deşi aceasta a încuviinţat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei şi audierea martorului G.I., la ultimul termen de judecată a revenit asupra acestor probe.
Deşi nu arată expres, reclamanta susţine că greşit prima instanţă a revenit asupra probelor încuviinţate prin încheiere interlocutorie faţă de prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii sunt legaţi de acele încheieri care, fără a hotărî cu totul pricina, pregătesc dezlegarea ei".
Cu privire la caracterul încheierii prin care s-au încuviinţat aceste probatorii la prima instanţă, din 26 februarie 2009, se constată următoarele:
Încheierea de încuviinţare a probelor are, în principiu, caracter preparatoriu, însă în măsura în care partea potrivnică se opune încuviinţării probelor, instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie, care leagă instanţa şi asupra căreia aceasta nu mai poate reveni.
În speţă, încheierea de la termenul din 26 februarie 2009 pronunţată de prima instanţă, prin care s-a încuviinţat probele, are caracter preparatoriu, deoarece niciuna dintre părţi nu s-a opus la probele propuse de cealaltă parte.
Prin urmare, legal, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a putut să revină motivat asupra probatoriului încuviinţat, iar hotărârea primei instanţe nu este sancţionată cu nulitatea în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum susţine recurenta-reclamantă.
Aşa fiind, hotărârea primei instanţe nu a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., iar instanţa de apel a respins legal critica formulată de recurenta-reclamantă pe acest aspect.
Critica formulată de recurenta-reclamantă în sensul că instanţa de apel a pronunţat Decizia recurată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a respins solicitarea reclamantei de administrare a acestor probe în faţa instanţei de apel şi suplimentarea probatoriului, reţinându-se, în mod greşit, că probele nu au fost solicitate prin motivele de apel, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, potrivit art. 291 alin. (1) C. proc. civ. „părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".
Potrivit acestui text de lege, formularea în scris, prin motivele de apel, este necesară numai pentru acele probe care constituie apărări noi în instanţa de apel, iar nu şi pentru acelea care au format obiectul de discuţie la prima instanţă, întrucât aceste probe, fiind discutate deja, sunt cunoscute părţilor, iar în baza principiului devoluţiunii apelului, ele pot fi repuse în discuţie în a doua instanţă.
Invocarea dovezilor noi se va face deodată cu motivarea în fapt şi în drept a apelului, iar când acestea sunt martori şi înscrisuri, cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 112 alin. (5) C. proc. civ., se va arăta numele şi domiciliul martorilor şi se vor depune copii certificate de apelantă de pe înscrisuri, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, deoarece numai astfel partea potrivnică este în măsură să cunoască probele şi să răspundă prin întâmpinare.
Or, în speţă, apelanta-reclamantă a repus în discuţie refacerea probatoriului administrat în prima instanţă, numai în ceea ce priveşte audierea martorului G.I., solicitare respinsă cu motivarea că necesitatea administrării acestei probe nu rezultă din mersul dezbaterilor.
În ceea ce priveşte cererea de încuviinţare de noi probatorii, respectiv a probei cu martori, se constată că aceasta a fost formulată de reclamantă peste prima zi de înfăţişare în apel, nefiind suficientă, aşa cum s-a arătat mai sus, indicarea generică a acestei probe prin motivele de apel, astfel că legal instanţa de apel a respins această cerere.
Cu privire la cererea de încuviinţare a probei cu interogatoriu pentru pârâtă M.L., solicitată, de asemenea, cu ocazia dezbaterilor în apel, corect a fost respinsă, cu motivarea că necesitatea administrării acestei probe nu rezultă din „mersul dezbaterilor".
Prin urmare, se constată că, procedând astfel, nu s-a produs reclamantei o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., care nu ar fi putut fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei apelate, astfel că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Şi critica potrivit căreia greşit a reţinut instanţa de apel că cererea privind încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 ar fi fost invocată pentru prima dată în apel, câtă vreme această cerere a fost formulată şi în faţa instanţei de fond, atât oral, cât şi prin concluziile scrise, este nefondată.
Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.
Potrivit acestui text de lege, pretenţiile reclamantului trebuie formulate prin aceiaşi cerere de chemare în judecată, cu posibilitatea completării sau modificării numai în faţa primei instanţe, până la momentul stabilit de lege.
Or, în speţă, reclamanta a formulat această cerere prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor şi cu depăşirea momentului stabilit de lege, astfel că în mod corect această cerere nu a fost analizată. De aceea, formularea acesteia în apel apare ca o cerere nouă, care, conform dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu caracter imperativ, nu poate fi primită şi analizată, iar soluţia instanţei de apel privind acest motiv de apel este legală.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă privind greşita soluţionare a fondului litigiului de către instanţele de fond şi apel, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Cu privire la starea de fapt, instanţele de fond şi apel au stabilit că singurul act încheiat între părţi, sub semnătură privată, este un antecontract de vânzare-cumpărare.
Simulaţia este o operaţiune juridică realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană a două înţelegeri sau convenţii, una publică şi aparentă şi alta secretă, reală şi sinceră, care anihilează sau modifică efectele convenţiei publice şi stabileşte adevăratele raporturi juridice dintre părţile contractante, cuprinzând, implicit sau explicit, în mod obligatoriu, acordul părţilor de a simula, şi este reglementată de art. 1175 C. civ.
În speţă, reclamanta invocă simulaţia prin deghizare totală, ce poartă asupra naturii juridice a contractului secret încheiat între părţi.
În prezentul litigiu, reclamanta susţine că a încheiat cu pârâtul, în secret, un act de donaţie, pe care l-au deghizat public sub forma unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Pentru existenţa simulaţiei este necesară existenţa a două acte juridice, care alcătuiesc o unitate, respectiv actul sau contractul public şi actul sau contractul secret.
Actul sau contractul public este acela care se încheie pe faţă, cunoscut, simulat, din care se naşte o situaţie juridică aparentă şi în totul sau în parte neadevărată sau nereală, iar actul sau contractul secret şi adevărat al părţilor contractante este acela care corespunde voinţei reale a părţilor contractante, pe care acestea se angajează să o respecte şi prin care acestea anihilează în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, simulat. Lato sensu, actul secret cuprinde două acorduri de voinţă, respectiv acordul simulatoriu, prin care părţile îşi exprimă voinţa de a simula una faţă de cealaltă, şi contractul secret stricto sensu, care este actul sau contractul real propriu-zis.
Actul sau contractul secret trebuie să fie anterior ori concomitent cu actul public sau aparent.
În speţă, fiind vorba de o simulare prin deghizare, instanţele de fond şi apel au reţinut că actul secret, donaţia, trebuia să îndeplinească forma cerută de lege „ ad validitatem" pentru a fi valabil încheiat, insclusiv pentru valabilitatea simulaţiei.
Cu alte cuvinte, s-a reţinut că actul secret trebuie să îndeplinească, el însuşi, condiţiile de formă pentru valabila lui încheiere.
Însă, simulaţia este o operaţiune juridică unitară, iar actul sau contractul deghizat este valabil încheiat, chiar dacă face parte din categoria actelor solemne „ ad validitatem" şi în ipoteza în care nu a fost respectată această formă, cu condiţia ca actul public, sub a cărui aparenţă se deghizează, să fie perfectat în forma cerută de lege pentru validitatea actului deghizat, respectiv în forma autentică.
În consecinţă, lipsa formei „ad validitatem" pentru actul secret putea fi acoperită prin încheierea actului public în forma autentică.
În speţă, actul public nu a fost încheiat în forma autentică pentru a acoperi lipsa formei cerută de lege „ad validitatem" pentru actul secret.
Or, constatând că forma autentică, cerută „ad validitatem", potrivit art. 813 C. civ., nu s-a respectat pentru actul secret, donaţie, şi nici nu a fost acoperită prin încheierea actului public în forma autentică, se constată că nu are relevanţă dacă actul secret s-a încheiat sub forma unui înscris sau dacă părţile s-au aflat în imposibilitatea morală sau materială de a preconstitui înscrisul respectiv, potrivit art. 1198 C. civ., pentru dovedirea simulaţiei.
Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada simulaţiei în condiţiile art. 1175 C. civ., astfel că soluţiile instanţelor de fond şi apel sunt legale.
De asemenea, câtă vreme nu există simulaţia pretinsă de reclamantă, corect a reţinut instanţa de apel că este irelevantă buna sau reaua-credinţă a intimatei-pârâte, deoarece acestea prezintă relevanţă, pentru analizarea efectelor simulaţiei, doar în condiţiile în care este admisibilă acţiunea în constatarea simulaţiei.
S-a mai susţinut, că actul aparent nu exprimă voinţa reală a părţilor, deoarece reclamanta a dovedit contrariul şi că menţiunea din antecontract privind plata în întregime, cu titlu de preţ, a sumei de 60 milioane lei este nereală.
Or, actul real, încheiat între părţi, ce constă într-un înscris sub semnătură privată, a fost valorificat între aceleaşi părţi în justiţie printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, sentinţa civilă nr. 8170 din 10 septembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Cluj, prin care s-a tranşat natura juridică a înscrisului sub semnătură privată, invocat ca act aparent în prezentul litigiu, încheiat între reclamant şi pârât, ca fiind actul prin care reclamanta s-a obligat să înstrăineze reclamanţilor terenul în litigiu contra sumei de 60 milioane lei, astfel că, într-un nou proces, între aceleaşi părţi, nu se poate pune în discuţie chestiunea litigioasă tranşată irevocabil întru-un alt litigiu.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta M.K., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.K. împotriva deciziei nr. 9/A din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5821/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5792/2010. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
