ICCJ. Decizia nr. 5873/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5873/2010
Dosar nr. 587/112/2008
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 317 din 5 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.F., domiciliată în Mijlocenii Bârgăului, jud Bistriţa-Năsăud, P.I., C.I., A.L., ŞI A.C., împotriva pârâţilor: Municipiul Bistriţa, prin primar, primarul Municipiului Bistriţa, C.L., M.A., B.P., M.S., N.C.F., Ţ.C., D.R., M.G., M.I., I.M., Ş.I., S.M., A.V., S.I., SC G. SRL, SC E. SRL, P.A., M.A., C.V., O.C., B.M. ŞI Instituţia Prefectului Judeţului Bistriţa-Năsăud, având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistriţa.
S-a respins acţiunea promovată împotriva pârâtelor C.N. şi C.E., pentru lipsa capacităţii de folosinţă pasive.
Reclamanţii au fost obligaţi să plătească pârâtului C.L. suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Reclamanţii au fost obligaţi să plătească pârâţilor M.A., B.P., M.S., N.C.F., T.C., D.R., M.G., M.I., I.M. şi Ş.I. suma de 500 lei, cu acelaşi titlu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistriţa s-a hotărât restituirea în natură, după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei de 640.100.269 lei rol, a trei apartamente cu destinaţia de locuinţă, închiriate, şi a două spaţii cu destinaţie comercială, închiriate, situate în Municipiul Bistriţa, identificate în CF Bistriţa, în favoarea lui C.N., C.E., C.L., pentru cota de Ľ, după S.M.; M.A., B.P., M.S., N.C.F., T.C., D.R., M.G., M.I., I.M. şi Ş.I., pentru cota de VA, după S.I.; T.F., S.M., pentru cota de Ľ după S.M.; A.V., S.I., P.I., C.I., A.L., pentru cota de Ľ, după S.G.
Apoi, s-a statuat că dispoziţia face dovada proprietăţii doar după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei mai sus indicate şi are forţa probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară; că beneficiarii restituirii au obligaţia respectării prevederilor art. 13 şi urm. din Legea nr. 10/2001, cu privire la protecţia chiriaşilor.
Totodată, s-a propus petenţilor acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în titluri de despăgubire acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru două apartamente cu destinaţia de locuinţe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele din 1998 şi suprafaţa de teren de 180 mp.
În fundamentarea dispoziţiei s-au făcut următoarele consideraţii.
Prin notificările din 15 august 2001, din 30 mai 2001, din 13 august 2001, din 15 iunie 2001, din 13 august 2001, din 25 iunie 2001, conexate, formulate de persoanele enumerate în dispozitivul actului atacat, personal sau prin mandatar, se solicită restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcţie şi teren situat în Bistriţa, înscris în CF Bistriţa.
Conform Certificatului privind starea de fapt a imobilului întocmit de Direcţia Fond Imobiliar din cadrul Primăriei municipiului Bistriţa, imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 515 mp există şi este compus din 7 unităţi locative, după cum urmează: 2 apartamente cu destinaţia de locuinţe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, lui O.C. şi B.M.; 3 apartamente cu destinaţia de locuinţă, închiriate; 2 spaţii cu destinaţia de spaţii comerciale, închiriate.
Imobilul construcţie şi teren a fost preluat de la S.I. şi S.M., în temeiul Decretului-lege nr. 111/1951, ca bun părăsit, prin sentinţa civilă nr. 1846/1962, fără a se acorda despăgubiri.
Imobilul a fost revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-au acordat despăgubiri, conform sentinţei civile nr. 905/2000 şi deciziei civile nr. 1511/2001, în cuantum de 640.100.269 lei rol.
La data preluării imobilului, componenţa acestuia era, conform sentinţei nr. 1437/1962, „Casă de piatră cu etaj, 6 camere, 3 bucătării, 2 prăvălii, o pivniţă şi curte în suprafaţă de 106 stj.p, şi nr. top 1069/2 - curte în suprafaţă de 37 stj.p".
Imobilul a fost proprietatea tabulară a lui S.I. şi M.S., care au fost declaraţi morţi prin sentinţa nr. 1311/1957. Aceştia au avut ca şi fraţi pe S.M., S.G., M.M.S. şi I.S.
Solicitanţii au făcut dovada că sunt moştenitori după aceştia, pe ramuri, după cum urmează: după S.M. sunt succesori C.N., C.E. şi C.L.L, pentru cota de Ľ părţi; după I.S. sunt succesori M.A., M.I., C.F., I.M., D.R., M.S., M.G., Ţ.C., Ş.I. şi B.P., pentru cota de Ľ părţi; după S.M. sunt succesori T.F. şi S.M., pentru cota de Ľ părţi; după S.G. sunt succesori A.V., C.I., P.I. şi A.L., pentru cota de Ľ părţi.
S-a reţinut că acţiunea în anularea dispoziţiei nu este fondată deoarece actul ce finalizează procedura administrativ prealabilă obligatorie, instituită de Legea nr. 10/2001, republicată, prin articolul 21 şi următoarele, a rezolvat raporturile juridice dintre părţi în deplin acord cu normele cuprinse în art. 4 alin. (2) – (4) din lege, dar şi cu cele de drept comun privind devoluţiunea succesorală legală, din art. 650 – art. 652, art. 654, art. 659 – art. 663, art. 664 – art. 668, art. 669 – art. 674, art. 685- art. 689 C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 319/1944, precum şi cu înscrisurile doveditoare ale calităţii de moştenitor exhibate de notificatori.
Bunurile în litigiu, înscrise în CF Bistriţa, au devenit proprietatea tabulară a numiţilor S. (în CF S.I.) (născut la 10 iulie 1881) şi S.M. (născută la 20 decembrie 1873), soţi, în anul 1923.
Prin sentinţa civilă nr. 1486/1962 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Bistriţa in dosar nr. 783/1962 s-a dispus trecerea lor în Bunurile în litigiu, înscrise în CF Bistriţa, au devenit proprietatea tabulară a numiţilor S. (în CF S.I.) (născut la 10 iulie 1881) şi S.M. (născută la 20 decembrie 1873), soţi, în anul 1923.
Prin sentinţa civilă nr. 1486/1962 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Bistriţa în dosar nr. 783/1962 s-a dispus trecerea lor în patrimoniul statului, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, ca bunuri fără stăpân. Preluarea s-a operat şi în registrele de publicitate imobiliară în anul 1970.
Foştii proprietari au fost declaraţi judecătoreşte morţi prin sentinţa civilă nr. 1311/1957 a aceluiaşi tribunal. Despre decesul lor, în anul 1957, se aminteşte şi în hotărârea anterioară. Din căsătoria lor nu au rezultat copii. Calitatea de urmaş şi-au însuşit-o, în termenul de 6 luni, de opţiune succesorală, numai erezii lui S.I., din clasa a II – a de moştenitori, a colateralilor privilegiaţi, potrivit declaraţiilor şi recunoaşterilor făcute în faţa notarului B.D., aspect ce derivă din procesul verbal întocmit în dosarul nr. S41/1958 la data de 4 februarie 1958. Dovada atestă că moştenirea lui de cujus s-a deferit, şi interesează în cauză, în următoarea ordine:
A – numitei C.M., soră a defunctului, în nume propriu, rudă de gradul II;
B – lui I.S., P.R. şi A.I., prin reprezentare, în locul lui S.G. (născut la 9 octombrie 1873, decedat la 30 decembrie 1954), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoţi de frate, rude de gradul III.
C – lui S.I. şi T.F., prin reprezentare, în locul lui M.M.S (născut la 1 august 1883, decedat la 7 ianuarie 1953), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoţi de frate, rude de gradul III.
D - lui M.A., prin reprezentare, în locul lui S.I.E. (născut la 20 iulie 1879, decedat la 13 august 1915), frate cu defunctul, predecedat, în calitate de nepoţi de frate, rude de gradul III.
Procesul verbal indică şi alţi moştenitori, însă referirea la ei nu este necesară întrucât nu au înţeles să-şi valorifice drepturile sub imperiul Legii nr. 10/2001, asupra imobilelor litigioase. Drept urmare, de cotele lor profită ceilalţi moştenitori, prin acrescământ, văzând art. 4 alin. (4) din lege.
Pe parcursul timpului, o parte din succesorii înşiruiţi mai înainte au decedat, având la rândul lor proprii urmaşi, care dobândesc proprietatea în discuţie succesiv, prin faptul morţii părinţilor lor, întemeiat pe descendenţa clasei I, sau pe însuşirea de soţ supravieţuitor, şi nu pe rudenia colateralilor privilegiaţi, raportat la fostul proprietar iniţial, S.I., cum eronat au enunţat reclamanţii regulile de moştenire iniţial.
La partea din averea agonisită de C.M., născută la 5 iunie 1876, decedată la 7 ianuarie 1960, de la fratele său, a avut vocaţie succesorală fiul ei, C.T., născut la 28 august 1903. Apoi, prin decesul lui, la 19 mai 1977, cota din bunuri a revenit soţiei supravieţuitoare C.A. şi fiilor C.E. şi C.L.
La fracţiunea din aceeaşi avere (B), dobândită de S.I. (născut la 20 iulie 1919, decedat la 9 decembrie 1993), de P.R. (născută S., la 6 august 1906, decedată la 19 august 1989) şi de A.I. (nascută S., la 11 decembrie 1910, decedată la 13 martie 1999) succed S.I. jr. (nascut la 28 iulie 1947), fiul lui S.I. senior; A.V. (născută P., la 3 noiembrie 1939), fiica lui P.R., şi, respectiv, A.L. (născut la 20 septembrie 1942), C.I. (născută A., la 27 octombrie 1948), P.I. (născută A., la 13 decembrie 1946), copiii lui A.I.
Pe S.I.C. (născut la 29 noiembrie 1921, decedat la 14 octombrie 1993) îl moşteneşte fiul S.M. jr. (născut la 4 iulie 1946), iar pe M.A. (D) (născută S., la 2 martie 1904, decedată la 4 septembrie 1987), copiii ei: M.G. (născut la 16 aprilie 1940), M.A. (născută la 28 ianuarie 1949), B.P. (născută M., la 26 aprilie 1933), M.S. (născut la 24 octombrie 1937), N.C.F. (născută M., la 19 octombrie 1926), Ţ.C. (născută M., la 9 august 1935), D.R. (născută M., la 14 februarie 1931), Ş.I. (născută M., la 12 septembrie 1942), I.M. (născută M., la 29 ianuarie 1929), M.I. (născut la 14 noiembrie 1924).
Analiza mijloacelor de dovadă demonstrează greşeala reclamanţilor din cererea de chemare în judecată în fixarea genealogiei reale în cauză, cu repercusiuni asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei preconizate de ei. Motivele de fapt ale acţiunii invocă, totodată, reguli de determinare a vocaţiei succesorale, principii de includere a unor persoane în anumite clase de moştenitori sau de încadrare în gradele de rudenie, în neconcordanţă vădită cu textele art. 659 – art. 663, art. 664 – art. 669, art. 672, art. 676 C. civ., ultimul fiind modificat prin Legea privind impozitul progresiv pe succesiuni din 28 iulie 1921, text legal care a limitat cercul rudelor chemate de lege la moştenire, în linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv.
S-a reţinut că în dosarele acvirate (nr. 602/2005, nr. 3141/2006 ale Tribunalului Bistriţa-Năsăud, nr. 4629/2006 al Judecătoriei Bistriţa) şi prin statuările sentinţei civile nr. 527/2000, ale deciziei nr. 905/2000 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, ale deciziei nr. 1511/2001 a Curţii de Apel Cluj, chestiunea în discuţie nu s-a tranşat diferit, contrar aprecierilor reclamanţilor din acţiune.
În final, prin precizările scrise depuse la dosar pentru ultimul termen de judecată, prin concluziile scrise, ulterioare dezbaterii în fond a procesului, reclamanţii şi-au remediat cel puţin parţial erorile comise.
Concluzionând, s-a constatat că atât reclamanţii T.F., P.I., C.I., A.L., cât şi ceilalţi solicitanţi, atraşi în proces ca şi pârâţi de rând 3-18, îndeplinesc calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, în comun, în cote-părţi ideale, aşa cum s-a precizat în dispoziţia primarului, în virtutea articolului 4 alin. (1) din lege.
S-a mai reţinut că pretenţia anulării dispoziţiei de obligare a persoanelor care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 la returnarea lor contravine art. 20 din lege şi art. 20.1 din HG nr. 250/2007. Retrocedarea în natură a unor apartamente ce compun casa din litigiu este condiţionată imperativ de îndeplinirea sarcinii de restituire a sumelor aferente acestor apartamente, încasate în baza actului normativ menţionat, indiferent de procedura, administrativă ori judiciară, în care s-a dispus plata despăgubirilor. Rambursarea sumei actualizate nu operează în beneficiul celorlalţi notificatori, cum nefondat sugerează pârâtul S.I., ci în favoarea statului şi se varsă într-un cont deschis la Trezoreria Statului prin ordin al ministrului finanţelor.
În ipoteza în care între stat şi persoanele îndreptăţite există obligaţii reciproce de plată şi de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, compensarea şi acordarea titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripţiile art. 22 – art. 23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din HG nr. 1095/2005, abilitatea stingerii obligaţiilor în această modalitate şi atribuirii diferenţei despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii P.I., A.L., C.I., A.C. decedat în cursul apelului, moştenitori fiind ceilalţi reclamanţi şi T.F. decedată şi ea în cursul procesului, succesori fiind T.T., T.L., B.M. şi M.V.E., iar prin Decizia civilă nr. 40 din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj s-a respins apelul reclamanţilor reţinându-se următoarele considerente:
Apelanţii reclamanţi prin motivele de apel depuse iniţial arată că urmare a depunerii de către intimaţi a procesului verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 şi a actelor de stare civilă au constatat că într-adevăr şi aceştia sunt moştenitori legali şi sunt îndreptăţiţi la reconstituire. Din eroare nu au cunoscut exact numărul moştenitorilor şi plasarea lor în lanţul succesoral, însă în momentul în care s-a depus acel act notarial au şi făcut precizările care s-au depus la dosar încă înainte de judecarea cauzei în fond.
Curtea reţine că aceste afirmaţii au valoarea unei mărturisiri în condiţiile art. 1204 şi urm. C. civ., o eventuală revenire asupra acesteia nefiind posibilă decât în cazul unei erori de fapt, ceea ce nu s-a dovedit.
O astfel de mărturisire nici nu era necesară dat fiind că legăturile de rudenie au fost pe deplin şi în mod corect stabilite de prima instanţă.
În aceste condiţii va fi analizat scriptul depus ulterior, la data de 14 ianuarie 2009, de către reclamantele B.M. şi C.I., intitulat „punct de vedere", prin care arată că instanţa de fond în mod greşit a menţionat procesul verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 şi că au contestat întotdeauna calitatea de moştenitori în grad egal de a culege moştenirea a pârâţilor şi concluziile scrise din data de 9 iunie 2009 (dosar apel).
Curtea constată că pe de o parte aceste scripte ar părea o revenire asupra unei mărturisiri, care nu poate fi primită, dat fiind cele de mai sus, iar pe de altă parte aceste scripte, care pot fi considerate o completare a motivelor de apel, au fost depuse după termenul stabilit imperativ de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare nu va fi luat în considerare.
Astfel, sentinţa atacată a fost comunicată reclamantei C.I. la data de 25 iunie 2008 (dosar fond) iar reclamantei T.F. a cărei succesoare este B.M., la data de 27 iunie 2008 (dosar fond).
Apelul a fost declarat la data de 30 iunie 2008 iar prima zi de înfăţişare a fost la data de 14 noiembrie 2008, al doilea termen de judecată, când toate părţile ar putea pune concluzii, intimaţilor fiindu-le comunicate deja motivele de apel depuse iniţial.
Art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede că cererea de apel va cuprinde, printre altele, motivele de fapt si de drept pe care se întemeiat apelul iar alin. (2) din acelaşi text legal dispune că cerinţele de la pct. 3 si 4, sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Admite excepţia tardivităţii motivelor de apel vizând contestarea calităţii de moştenitori a pârâţilor C.N. ş.a., invocate la 14 ianuarie 2009 şi 9 iunie 2009.
În ce priveşte problema obligării reclamanţilor de-a restitui suma încasată ca măsuri reparatorii la Legea nr. 112/1995 apelanţii apreciază că Dispoziţia primarului menţinută prin sentinţa este o măsură nelegală şi de natură a le crea prejudicii. Astfel la Legea nr. 112/1995 s-a deschis o procedură în baza căruia toate persoanele interesate şi care ar fi avut calitate de moştenitori puteau să solicite ca în baza Legii nr. 112 să beneficieze de această măsură reparatorie. Reclamanţii au fost singurele persoane dintre moştenitorii legali dovediţi care au urmat procedura la Legea nr. 112 şi prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat li s-a acordat această sumă. În condiţiile în care această sumă s-a acordat printr-o hotărâre judecătorească consideră că nu se poate pune problema obligării de-a restitui suma încasată câtă vreme acele hotărâri judecătoreşti nu au fost desfiinţate, ele fiind în vigoare. De altfel, la Legea nr. 112/1995 s-au acordat doar despăgubiri parţiale în limita a 20 salarii motiv pentru care reclamanţii au uzat ulterior şi de procedura la Legea nr. 10/2001.
Curtea reţine că aceste motive de apel nu pot fi primite dat fiind că nu are nici o relevanţă că reclamanţii au fost singurele persoane care au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că Legea nr. 10/2001 nu impune ca şi condiţie prealabilă formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că orice persoană poate formula cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 şi poate primi măsuri reparatorii în temeiul acestei legi dacă dovedeşte că este persoană îndreptăţită, chiar dacă nu a formulat cerere şi nu a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Faptul că despăgubirile primite în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost stabilite în procedura administrativă sau în procedura judiciară nu are nici o relevanţă, cât timp art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001 nu distinge nici cu privire la acest aspect, ci dispune doar că persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.
Reclamanţii apelanţi nu au oferit nici un argument rezonabil în susţinerea afirmaţiei lor, faptul că despăgubirile au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească nu permite crearea unei discriminări între cei ce au primit despăgubirile în procedura administrativă, pe de o parte, şi cei ce le-au primit în procedura judiciară, pe de altă parte.
Situaţiei rezultate dintr-o hotărâre judecătorească îi sunt aplicabile dispoziţiile legale obligatorii apărute ulterior stabilirii acelei situaţii. Reclamanţii nu au oferit nici un criteriu de înlăturare a acestor dispoziţii legale.
Consideră apelanţii că motivarea instanţei în sensul că solicitarea reclamanţilor de-a se anula dispoziţia în ce priveşte restituirea sumelor încasate este contrară legii, o apreciază de asemenea greşită, având în vedere că prevederile art. 20 alin. (1) nu sunt aplicabile pentru că imobilele au fost deja înstrăinate şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2) ini din dispoziţiile art. 20 alin. (4) care prevăd că „Persoanele îndreptăţite rare nu MU formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluţionate până la data ini rarii in vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condiţiile prezentei legi." reiese concluzia că ceea ce pot solicita aceştia din urmă este numai ceea ce a rămas neacordat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivii art. 20 alin. (3). S-a mai reţinut de instanţa de apel că o astfel de interpretare nu este susţinută de textul legal, alin. (4) al art. 20 arată doar îndreptăţirea persoanelor care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 de a formula cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 iar o aplicare exclusivă a art. 20 alin. (3) nu poate fi admisă dat fiind că are prevalentă restituirea în natură, pe care reclamanţii nu o pot refuza.
Aceasta nu înlătură nicidecum aplicarea art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege cu privire la obligativitatea restituirii despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nu se poate susţine nici aplicarea doar a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) dat fiind că nu pentru imobilele pentru care se primesc despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt obligaţi reclamanţii să restituie despăgubirile ci pentru partea de imobil restituită în natură.
În speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 20 alin. (2), o parte din imobil fiind înstrăinată, dar cu privire la partea de despăgubiri privind această parte din imobil, în ipoteza în care între stat şi persoanele îndreptăţite există obligaţii reciproce de plată şi de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, compensarea şi acordarea titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripţiile art. 22 – art. 23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din HG nr. 1095/2005, abilitatea stingerii obligaţiilor în această modalitate şi atribuirii diferenţei despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum corect a reţinut prima instanţă.
Aceste argumente sunt valabile şi la susţinerea apelanţilor că în art. 2 al aceluiaşi text se precizează clar că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 au dreptul la diferenţa dintre valoarea actualizată şi valoarea corespunzătoare a imobilului, ori în speţă reclamanţii au primit despăgubiri limitate, diferenţa ce a rămas de restituit este mare în raport cu ceea ce au primit şi în consecinţă nu au avut niciodată pretenţia să primească decât ceea ce li se cuvine potrivit ramurii de moştenire, astfel că nu pot fi obligaţi la restituirea sumei, apoi să primească diferenţa.
Mai trebuie adăugat că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 şi care au dreptul la diferenţa dintre valoarea actualizată şi valoarea corespunzătoare a imobilului sunt acele persoane care au de primit doar despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 iar nu şi persoanele cărora li s-a restituit în natură imobilul In temeiul Legii nr. 10/2001.
Nu s-a invocat la fond nici compensarea despăgubirilor ce le au de primit în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate in temeiul Legii nr. 112/1995, o astfel de cerere fiind formulată pentru prima dată în apel.
Mai arată apelanţii că nici intimaţii nu au susţinut că reclamanţii ar fi obligaţi să restituie despăgubirile ci doar instanţa în virtutea rolului prea activ a ţinut să dea această soluţie.
Instanţa de apel a constatat că obligarea la restituirea despăgubirilor a fost dispusă de către primar prin dispoziţie iar nu de către instanţă, instanţa doar a constat că măsura restituirii este legală.
În altă ordine de idei, trebuie sesizat că există situaţii aparent nereglementate de legea nr. 10/2001, cum ar fi ipoteza în cauză când unul dintre moştenitori, persoană îndreptăţită nu formulează cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 ci doar în temeiul Legii nr. 112/1995, primind şi despăgubiri în baza acestei din urmă legi.
Ca şi ipoteză de lucru, pentru a simplifica înţelegerea problemei, se poate imagina situaţia când există doi moştenitori, iar unul dintre aceştia formulează cerere pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, şi i se şi acordă astfel de despăgubiri, iar celălalt moştenitor, care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, formulează o cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001. Este indiferent dacă cei doi moştenitori au avut sau nu o înţelegere ca doar acela care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 să formuleze cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dacă am admite că în această din urmă ipoteză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 am avea situaţia în care pentru acelaşi imobil se va acorda o dublă despăgubire, una în temeiul Legii nr. 112/1995 şi restituirea în natură sau în echivalent fără ca din despăgubirea ce s-ar primi în temeiul Legii nr. 10/2001 să se poată deduce despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, o astfel de situaţie nu poate fi admisă, rămânând ca despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995 să fie luată în considerare pentru aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 chiar dacă persoana sau una din persoanele ce au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai formulat cerere şi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dacă s-ar admite că cei care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 nu ar trebuie să restituie despăgubirile atunci s-ar ajunge la o dublă despăgubire în această măsură, pentru că prima dată s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, care prin ipoteză nu se restituie, iar apoi se restituie şi imobilul în natură.
Or, dacă imobilul ar fi fost restituit în natură nimeni nu poate pretinde să i se mai restituie încă odată acelaşi imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dat fiind că ar fi o dublă despăgubire.
Dacă nimeni nu poate solicita o despăgubire rezultă că este indiferent cărei persoane i s-au acordat despăgubiri, rămânând moştenitorilor să se desocotească între ei.
Mai mult, potrivit art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 „Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului."
Câtă vreme art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede fără alte deosebiri că „Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie" rezultă că despăgubirile se acordă in rem, având în vedere imobilul iar nu în considerarea faptului persoanelor care au formulat cerere în temeiul diferitelor legi de retrocedare prezente sau viitoare.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că instanţa nici nu a fost învestită cu o cerere prin care să i se solicite să analizeze faptul că A.C. nu ar trebui să restituie despăgubirile deoarece nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 şi invers persoanele ce au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii T.T., T.L., B.M., M.V.Z., P.I., A.L., A.C., C.I., M.V.E. solicitând modificarea şi în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Se mai susţine că suma actualizată şi încasată este echivalentă de fapt cu cele două apartamente înstrăinate din întreg imobilul.
În acest sens, recurenţii au învederat că în condiţiile în care au urmat procedura Legii nr. 112/1995 şi au obţinut suma în baza unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi obligaţi la restituire.
Recurenţii au solicitat a se avea în vedere că suma încasată urmează a fi împărţită pe cele patru tulpini şi în condiţiile în care nu se va accepta această teză, recurenţii au solicitat să se ia act că renunţă la beneficiul Legii nr. 10/2001, rămânând cu suma încasată în baza Legii nr. 112/1995 iar dispoziţia primarului să fie modificată la pct. 1 şi 2 în sensul că nu doresc restituirea în natură sau echivalent la Legea nr. 10/2001, susţinând că preferă să păstreze suma încasată la Legea nr. 112/1995 şi să renunţe la orice alte drepturi la Legea nr. 10/2001, urmând ca ceilalţi beneficiari să culeagă întreaga avere ce a mai rămas.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum, raportat şi la obiectul dedus judecăţii ce vizează plângerea formulată împotriva Dispoziţiei nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistriţa.
Prin dispoziţia nr. 166 din 10 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistriţa s-a dispus restituirea în natură după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei de 640.100.269 lei a trei apartamente cu destinaţia de locuinţă şi a două spaţii cu destinaţie comercială situate în Bistriţa din CF Bistriţa.
S-a statuat că această dispoziţie face dovada de proprietate doar după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei indicate şi are forţă probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, că beneficiarii restituirii au obligaţia respectării prevederilor art. 13 şi urm. din Legea nr. 10/2001 cu privire la protecţia chiriaşilor.
Pentru două apartamente cu destinaţia de locuinţe s-a propus petentelor acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Reclamanţii nu au negat faptul că au încasat despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru imobil, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel.
Este real că doar în apel reclamanţii au invocat o posibilă compensare a despăgubirilor ce li s-ar cuveni în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, situaţie în care, o astfel de cerere are într-adevăr caracterul şi natura juridică a unei cereri noi, inadmisibilă de a fi formulată doar în apel faţă de dispoziţiunile imperative ale art. 294 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel din perspectiva dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. şi a solicitării reclamanţilor doar în apel a compensării despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, susţinerile reclamanţilor legate de greşita aplicare şi interpretare a legii de către instanţa de apel, sunt nu numai nefondate dar şi fără suport juridic.
Variantele propuse de recurenţi, în această fază procesuală ce vizează renunţarea lor la restituirea în natură a imobilului, înţelegând să păstreze despăgubirile primite în baza Legii nr. 112/1995 vor putea fi eventual invocate într-o fază ulterioară de executare a Dispoziţiei nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistriţa.
Cum în cauză faţă de cele expuse nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.I., A.L., A.C., C.I., T.L., T.T., B.M., M.V.E. împotriva deciziei nr. 40/A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5900/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5832/2010. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
