ICCJ. Decizia nr. 5900/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5900/2010
Dosar nr. 34046/3/2008
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 septembrie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul R.D. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia la emiterea dispoziţiei de restituire pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, constatând calitatea sa de persoană îndreptăţită, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al părinţilor săi, R.R. şi I.H.R., foştii proprietari ai imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 19 iunie 1931 şi transcris sub nr. din 1931, de la care imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, din anexa de Bucureşti.
Reclamantul a arătat că pentru apartamentul nr. 1 din imobil, vândut în baza Legii nr. 112/1995 a promovat acţiunea în revendicare, obiectul notificării, nesoluţionate până la data introducerii acţiunii, constituindu-l apartamentul nr. 2.
Prin sentinţa civilă nr. 802 din 5 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâtul să restituire în natură reclamantului apartamentul nr. 2 (2A), compus din 2 camere şi dependinţe, astfel cum a fost individualizat prin contractele de închiriere din 2000 si 2007, împreună cu cota indiviză din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi terenul aferent de sub construcţie, urmând ca pârâtul să emită o dispoziţie de restituire în acest sens.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că au fost dovedite atât calitatea de proprietari a autorilor reclamantului asupra imobilului în litigiu, cât şi calitatea acestuia de moştenitor conform testamentului din 18 februarie 1994 prin care R.R., decedată la 11 iulie 1995, l-a instituit pe reclamant ca unic moştenitor şi certificatului de calitate de moştenitor din 30 septembrie 2004 emis de BNP R.D.O., potrivit căruia reclamantul este şi moştenitorul lui I.H.R., decedat în 1942.
S-a constatat, totodată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, reţinându-se că imobilul nu a fost înstrăinat, s-a admis cererea de restituire în natură, în raport de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel Municipiul Bucureşti prin primarul general, criticând-o pentru interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 21 – art. 25 din Legea nr. 10/2001, care impun parcurgerea procedurii administrative.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 58A din 26 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând că apelantul nu a contestat nici calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire în raport de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi nici caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în raport de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci doar soluţionarea pe fond a notificării, câtă vreme procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii de către entitatea notificată.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că o asemenea susţinere nu poate fi acceptată, această chestiune fiind tranşată prin Decizia de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva deciziei/ dispoziţiei de restituire a notificării, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile pct. 23.1 din HG nr. 498/2003, potrivit cărora, persoana îndreptăţită la restituire trebuie să depună o precizare în sensul că nu mai deţine probe, în lipsa acesteia, instanţa de judecată neputând ţine cont de actele doveditoare ce nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Recurentul pârât a mai arătat că reclamantul avea posibilitatea să verifice stadiul notificării periodic, ori putea depune toate înscrisurile odată cu notificarea.
S-a invocat, totodată, faptul că la dosar nu se regăseşte situaţia juridică clară a imobilului identificat prin raportul de expertiză, iar în ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950 s-a susţinut că acesta nu a fost declarat neconstituţional în timpul cât era în vigoare, astfel că şi-a produs valabil efectele.
Intimatul reclamant R.D. a formulat întâmpinare solicitând anularea recursului ca nemotivat şi în subsidiar, respingerea ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de pârâtul recurent raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare la nedepunerea tuturor actelor doveditoare ale notificării în dosarul administrativ, ci direct în instanţă, este neîntemeiată.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prima instanţă avea posibilitatea, de care a şi uzat, de a soluţiona pe fond notificarea reclamantului, depusă în anul 2001 şi nesoluţionată până la momentul introducerii acţiunii, 15 septembrie 2008.
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de recurs în interesul Legii nr. 20/2007, dată în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării, dar şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Interpretarea menţionată este obligatorie pentru instanţe în raport de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., astfel încât critica vizând neparcurgerea procedurii administrative este nefondată.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs, referitoare la nerespectarea de către reclamant a obligaţiei de a verifica stadiul notificării, lipsa situaţiei juridice clare a imobilului identificat prin expertiză şi valabilitatea titlului statului constituit în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu vor fi analizate întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 58/A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5880/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5873/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
