ICCJ. Decizia nr. 5901/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5901/2010
Dosar nr. 46822/3/2008
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea formulată, la 1 august 2001, B.M. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul; - construcţie şi teren în suprafaţă de 135 m.p. - situat în Bucureşti, sector 5.
Întrucât, entitatea investită cu soluţionarea acestei notificări nu s-a conformat dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită (M.A.D., în calitate de unic moştenitor al notificatoarei B.M.) s-a adresat instanţei solicitând – în contradictoriu cu primarul general al Municipiului Bucureşti – obligarea pârâtului de a emite o dispoziţie motivată, de soluţionare a notificării, formulată de autoarea sa.
La 7 ianuarie 2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea învederând instanţei că înţelege să solicite soluţionarea pe fond a pretenţiilor formulate pe calea notificării, respectiv acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 803 din 27 mai 2009, a admis în parte cererea şi a constatat că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
A respins restul pretenţiilor, ca inadmisibile.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Cât priveşte „tipul" de măsuri reparatorii ce urmează a se acorda, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură iar măsurile reparatorii prin echivalent nu pot consta în despăgubiri băneşti, aşa cum a cerut reclamanta, ci doar în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin Decizia nr. 176/A din 5 noiembrie 2009, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins apelul pârâtului.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul primarul general al Municipiului Bucureşti care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunţate, pe considerentul greşitei sale obligări la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării în condiţiile în care, se arată, termenul de 60 de zile pentru emiterea acestei dispoziţii are două date de referinţă iar notificatoarea nu a înţeles să-şi completeze dosarul administrativ cu toate actele şi declaraţiile cerute de lege.
Totodată, se mai arată, în acord cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se impune micşorarea onorariului de avocat, cheltuielile de judecată fiind exagerat de mari în raport cu tabloul onorariilor minimale.
Recursul se priveşte ca nefondat urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, entitatea investită este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Din actele cauzei rezultă că, până la data formulării acţiunii, între persoana îndreptăţită şi pârâtă nu a existat o corespondenţă care să probeze, aşa cum susţine aceasta din urmă, refuzul reclamantei de a-şi completa dosarul administrativ cu documentele ce justifică temeinicia pretenţiilor formulate.
Ca atare, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depăşit iar acţiunea vizând obligarea pârâtei de a răspunde notificării este pe deplin justificată în condiţiile în care a fost formulată la peste 6 ani de la data când autoarea reclamantei a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns.
Or, aşa cum în mod constant au statuat instanţele, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data iniţierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluţionării notificării, situaţie ce aduce în discuţie culpa entităţii investite.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, principiul acordării acestora se bazează pe culpa procesuală a părţii ce a pierdut procesul ele având şi rolul de a despăgubi partea care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.
Se constată că valoarea acestor cheltuieli, reprezentând onorariu de avocat (respectiv 500 lei) nu este exagerată, raportat la gradul de complexitate al pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Aşa fiind, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul primarul general al municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 176/A din 05 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 250 lei cheltuieli de judecată faşă de intimata M.A.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5905/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5876/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
