ICCJ. Decizia nr. 5905/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5905/2010
Dosar nr. 13792/3/2008
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 9 aprilie 2008, T.M.A. a solicitat instanţei – în contradictoriu cu M.G. – să oblige pârâtul a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul (apartamentul nr. 4 cu terenul aferent) situat în Bucureşti, sector 1, cu datele de identificare din contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că imobilul a fost proprietatea soţiei sale T.M.N. – născută D. – şi a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950.
Deşi, după 1989, mai arată reclamantul, a făcut numeroase demersuri pentru restituirea imobilului, acesta a fost înstrăinat totuşi pârâtului G.M., prin contractul încheiat la 7 noiembrie 1996, nesocotindu-se grav, drepturile sale de proprietar al nemişcătorului. Ca atare, se solicită compararea celor două titluri de proprietate existente asupra unuia şi aceluiaşi bun şi să se constate că titlul reclamantului este preferabil celui aparţinând pârâtului, în condiţiile în care acesta din urmă a fost dobândit de la statul neproprietar.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 233 din 18 februarie 2009, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins în consecinţă acţiunea, reţinând că reclamantul a mai investit anterior instanţa cu o cerere vizând revendicarea aceluiaşi imobil, dosar în care a figurat în calitate de pârât – alături de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA – şi M.G., cauza ambelor acţiuni reprezentând-o preluarea abuzivă a bunului de către stat iar scopul fiind acelaşi respectiv dobândirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului.
Apelul reclamantului formulat împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin Decizia nr. 635A din 26 noiembrie 2009 a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe reţinând în esenţă că reclamantul şi-a întemeiat noua sa acţiune în revendicare, pe un alt temei de drept, respectiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi pe alte împrejurări de fapt, care nu au fost avute în vedere în litigiul ce s-a purtat anterior între părţi.
Astfel, se mai reţine, din considerentele deciziei civile nr. 1391/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, dată în litigiul anterior, nu rezultă că instanţele investite cu soluţionarea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. 1690/2001, ar fi procedat la compararea celor două titluri de proprietate invocate de ambele părţi, asupra aceluiaşi imobil.
Câtă vreme, conchide instanţa de control judiciar, din situaţia de fapt conturată în cauză şi pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pronunţată, nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor stabilite de art. 1201 C. civ., admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat este eronată, instanţa de fond făcând o aplicare greşită a acestor dispoziţii legale şi soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul M.G. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, pe considerentul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Astfel, se arată, chiar dacă reclamantul şi-a întemeiat cele două acţiuni pe texte diferite de lege şi le-a motivat diferit, rezultatul urmărit este acelaşi respectiv redobândirea bunului, împrejurarea că în prima cauză au mai stat încă doi pârâţi fiind irelevantă în raport cu identitatea de obiect şi cauză.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum în mod constant s-a reţinut, atât în practica instanţelor, cât şi în doctrină, excepţia puterii lucrului judecat este destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă întregii activităţi judiciare. De aceea, ea a fost considerată ca o excepţie de fond, peremtorie şi absolută, iar normele care o consacră, ca având caracter imperativ.
Elementele lucrului judecat, care-i determină şi efectele, rezultă din dispoziţiile art. 1201 C. civ., text ce se referă la tripla identitate de părţi eadem conditio personarum, obiect eadem res şi cauză eadem causa.
În speţă, în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa textului mai sus citat şi respectiv întrunirea condiţiilor triplei identităţi cerută de lege, în raport cu cele ce s-au statuat, în dosarul nr. 1690/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Astfel, cauza soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 1391 din 15 mai 2001 a mai sus citatei instanţe, a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noimebrie 1996 şi lăsarea în deplină proprietate şi posesie reclamantului a imobilului ce a făcut obiectul acestui contract, respectiv apartamentul nr. 4 din sector 1.
Împrejurarea că acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă vizează doar soluţionarea cererii privind revendicarea imobilului, urmare comparării titlurilor nu poate duce la concluzia lipsei identităţii de obiect, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de control judiciar.
Astfel, chiar dacă în acţiunea anterioară au fost formulate mai multe petite, există autoritate de lucru judecat cu privire la acel capăt de cerere care a format deja obiectul unei judecăţi.
Într-o interpretare per a contrario s-ar putea ajunge la situaţia ca una din părţi să formuleze ulterior o acţiune în care, formal, să insereze mai multe - sau mai puţine - capete de cerere, în scopul evident al evitării consecinţelor autorităţii lucrului judecat.
Or, este unanim admis în doctrină cât şi în practica instanţelor, că pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic.
Chiar dacă, cu prilejul primei judecăţi dreptul reclamantului de a-i fi lăsat bunul în deplină proprietate şi liniştită posesie, s-a discutat numai pe cale incidentă, hotărârea pronunţată – sentinţa civilă nr. 8420 din 26 mai 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1391 din 15 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, are putere de lucru judecat faţă de acţiunea de faţă, în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea unuia şi aceluiaşi drept, scopul urmărit de reclamant prin ambele demersuri judiciare fiind acelaşi, respectiv să-şi apropie bunul.
Se constată şi identitatea de cauză dintre cele două cereri deduse judecăţii de către reclamant.
Astfel, cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic.
Aşa cum judicios s-a statuat în doctrină cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovată în justiţie fiind, „raţiunea prima" sau „raţiunea imediată" a cererii.
De aceea, conceptul de cauză trebuie raportat nu doar la temeiul juridic al acţiunii şi ci la starea de fapt, calificată juridic.
Tot astfel, sub aspectul realizării cerinţei de întrunire a celei de-a treia condiţii a puterii lucrului judecat, care pretinde ca judecata să fi avut loc între aceleaşi părţi, este irelevantă împrejurarea că, în prima acţiune alături de M.G. au mai fost chemaţi în calitate de pârâţi şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi respectiv SC H.N. SA, cu atât mai mult cu cât poziţia procesuală a părţilor din prezenta cauză a rămas aceeaşi.
Ca atare, în mod corect tribunalul a reţinut ca fiind îndeplinită în speţă, tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, admiţând astfel excepţia autorităţii lucrului judecat.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa modificării deciziei atacate şi a respingerii apelului formulat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.G. împotriva deciziei nr. 635/A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică Decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.M.A. împotriva sentinţei civile nr. 233 din 18 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5906/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5901/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
