ICCJ. Decizia nr. 5919/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5919/2010
Dosar nr. 13572/3/2008
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 8 aprilie 2008, reclamanta C.C. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor - obligarea pârâţilor, în solidar, de a răspunde pentru evicţiune şi de a-i achita suma de 250.000 Euro (echivalentul a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, sector 2, valoare calculată de la data de 21 ianuarie 2008, când s-a consumat evicţiunea asupra nemişcătorului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie, în suprafaţă de 102,47 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2689 din 3 martie 1997, în baza prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Ulterior, acţiunea în revendicare - prin comparare de titluri - formulată de C.S. şi C.M., foştii proprietari ai apartamentului, a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 4945 din 14 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, iar reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să le lase acestora în deplină proprietate şi posesie imobilul.
La data de 21 mai 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea arătând că înţelege să se judece, în calitate de pârât, numai cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice iar nu şi cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1707 din 26 noiembrie 2008, a admis în parte cererea precizată şi a obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata către reclamantă a sumei reprezentând echivalentul în lei, la cursul BNR de la data plăţii efective a 225.000 Euro, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 13.192 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a fost lipsită în totalitate de bun, ca urmare a producerii evicţiunii prin admiterea irevocabilă a cererii de revendicare şi punerea în executare a acestei hotărâri.
Ca atare, se mai arată, producându-se evicţiunea totală, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1341-1344 C. civ., vânzătorul având obligaţia de a-i plăti cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoarea dobândit de bun între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau, dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau rea credinţă.
Tot astfel, s-a reţinut şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv a art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, deoarece, prin analogie, nu există nici o raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea preţului şi cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat.
Cât priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicţiunii şi până la data achitării efective, tribunalul a apreciat că temeiul răspunderii pârâtului este art. 1348 C. civ., care reglementează o răspundere contractuală, în temeiul obligaţiei vânzătorului de a răspunde pentru evicţiunea născută din contract.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin Decizia nr. 193/A din 17 noiembrie 2009, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins apelul pârâtului, ca nefondat.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, punându-se astfel semnul egalităţii între acest subiect de drept şi Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de desdăunare şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât.
- în situaţia în care se ajungea la concluzia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, conform cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
- în mod greşit a fost admis capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care între acesta din urmă şi reclamanta C.C. nu a fost încheiat niciun contract iar o astfel de răspundere este una contractuală.
- instanţa a ignorat faptul că prin însăşi hotărârea judecătorească urmare căreia reclamanta a fost evinsă, s-a reţinut reaua credinţă a acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului ce a făcut obiectul litigiului, aspect ce înlătură aplicaţiunea dispoziţiei din Legea nr. 112/1995 referitoare la încasarea valorii de piaţă a apartamentului.
- atâta timp cât niciuna din condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu este îndeplinită, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia vânzării-cumpărării iar obligaţia de garanţie în caz de evicţiune incumbă vânzătorului, conform art. 1341 C. civ.
Recursul se priveşte ca fondat urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Deşi au reţinut corect dreptul reclamantei, semnatară a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2689 din 3 martie 1997 încheiat cu SC F. SA (în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti) de a se adresa instanţei, în condiţiile în care aceasta a fost evinsă prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile care a restituit bunul foştilor proprietari, instanţele au stabilit greşit cadrul procesual, soluţionând cererea celei în cauză prin prisma dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 - şi nu ale dreptului comun, aşa cum de altfel solicitase chiar reclamanta, prin cererea introductivă.
Astfel, în cauza de faţă, invocând dispoziţiile art. 1337, art. 1348 C. civ., ale art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor de a răspunde în solidar pentru evicţiune şi de a-i achita valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, sector 2.
La termenul din 21 mai 2008, în faţa Tribunalului Bucureşti, fără a schimba temeiul juridic al cererii introductive, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să se judece în calitate de pârât, numai cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin urmare, se constată că faţă de motivarea cererii şi faţă de temeiurile juridice invocate de reclamantă, nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.
Astfel, ambele instanţe, în motivarea hotărârilor pronunţate, fac trimitere atât la dreptul comun cât şi la dispoziţiile cu caracter imperativ ale legii speciale, dispoziţii ce nu sunt aplicabile speţei, în condiţiile în care cadrul procesual nu este circumscris Legii nr. 10/2001 nici prin voinţa reclamantei şi nici prin particularităţile speţei.
Astfel, instanţele şi-au fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, (deşi, de altfel, niciuna din cerinţele impuse de aceste texte nu era îndeplinită în cauză), reţinând prin „argumentul de analogie" aplicabilitatea acestor prevederi din legea specială, într-o acţiune fondată pe dreptul comun.
Or, potrivit art. 1337 C. civ., invocat ca temei al acţiunii, vânzătorul este cel care este de drept obligat, după natura contractului, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut.
Tot astfel, tribunalul a admis cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicţiunii şi până la data achitării efective, deşi a reţinut că temeiul cererii este art. 1348 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală a vânzătorului, ignorând faptul că între părţi nu a fost încheiat niciun contract pentru a putea fi angajată această răspundere civilă.
Ca atare, Înalta Curte constată că în cauza de faţă instanţele nu au lămurit cadrul procesual în funcţie de care urma a se stabili normele legale şi instituţiile juridice aplicabile.
Or, determinarea cadrului procesual prezintă o deosebită importanţă pentru cauză deoarece, în funcţie de acesta, urmează a se determina raportul juridic existent între părţi şi norma de drept material care îl guvernează.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecinţa casării ambelor hotărâri pronunţate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 193/A din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 1707 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a -III- a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5925/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5920/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... → |
|---|
