ICCJ. Decizia nr. 5920/2010. Civil. Anulare act. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5920/2010
Dosar nr. 6680/1/2009
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3902 din 4 aprilie 2000, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.N. şi G.D., în contradictoriu cu pârâtul P.M. şi în consecinţă a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10434 din 3 mai 1994 de notariatul de Stat al Sectorului 2 - încheiat între G.F., în calitate de vânzător şi pârâtul P.M., în calitate de cumpărător - având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
A respins totodată, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanţi având ca obiect declararea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 1785/1993, emis de Notariatul de Stat Sector 2.
A obligat pârâtul, la plata către reclamanţi, a sumei de 850.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, care, prin Decizia nr. 2993/A din 17 noiembrie 2000, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanţi şi pârâtul P.M.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1498 din 21 mai 2001, a respins ca nefondat recursul formulat de pârât, împotriva deciziei dată în apel.
La 21 mai 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. - în redactarea anterioară modificărilor operate prin OUG nr. 58/2003 - procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva tuturor hotărârilor pronunţate în cauză, susţinând că în speţă a operat exclusiv un viciu de consimţământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului.
În acest sens, s-a subliniat că sancţiunea nulităţii relative ar fi operat şi în situaţia în care G.F. ar fi încheiat actul juridic fiind pus sub interdicţie, iar reclamanţii, care au ştiut despre boala acestuia, însă nu au solicitat luarea unei asemenea măsuri de protejare a intereselor bolnavului, nu pot beneficia de un regim juridic mai favorabil.
În raport cu natura relativă, a respectivei nulităţi s-a relevat că dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a prescris, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Prin Decizia nr. 1751 din 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul în anulare şi casând hotărârile atacate, în fond, a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.D. şi G.N.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că nu se poate reţine reaua credinţă a pârâtului, în condiţiile în care acesta a cumpărat imobilul în litigiu de la o persoană - G.F. - care, deşi avea discernământul abolit, nu a fost niciodată pusă sub interdicţie, păstrându-şi deci capacitatea de exerciţiu până la sfârşitul vieţii, conform principiului consacrat de art. 11 din Decretul nr. 31/1954.
Nu aceeaşi bună credinţă poate fi însă reţinută în cazul reclamanţilor care în calitate de fiu şi soţie ai celui lipsit de discernământ aveau obligaţia - nu doar morală ci şi juridică - de a iniţia procedura punerii acestuia sub interdicţie, măsură ce ar fi contribuit decisiv la protejarea intereselor sale, în special a celor de ordin patrimonial.
Neprocedând în acest mod, se mai arată, reclamanţii se află în ipostaza de a invoca implicit propria turpitudine - în speţă, propria inactivitate culpabilă - ca argument în susţinerea acţiunii, ceea ce reprezintă un alt motiv în respingerea acesteia.
Prin Hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunţată în cauza Daniel şi Niculina Georgescu, împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în legătură cu anularea sentinţei definitive din data de 4 aprilie 2000, în urma unui recurs în anulare declarat de procurorul general, a avut loc o încălcare a art. 6§1 din Convenţie şi a hotărât ca statul pârât să îi plătească fiecărui reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri - conform art. 44 § 2 din Convenţie - suma de 3000 Euro, care va fi convertită în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, pentru daune morale plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit.
S-a decis deasemenea ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.
A respins, în rest cererea de reparaţie echitabilă, reţinând că, prin calea de atac a revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., dreptul român permite restabilirea situaţiei existente înainte de survenirea încălcării constatate a art. 6 din Convenţie, sens în care reclamanţii trebuie să sesizeze mai întâi instanţele interne.
În schimb, instanţa europeană a apreciat că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil.
Ca atare, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 44 § 2 din Convenţie, Curtea i-a alocat fiecărui reclamant suma de 3000 Euro, cu acest titlu, ca urmare a constatării faptului că instanţa supremă, sesizată de procurorul general, a reanalizat cauza şi, printr-o interpretare diferită a principiilor de drept aplicabile în speţă, a anulat - la 5 mai 2003 - sentinţa pronunţată la data de 4 aprilie 2000 şi confirmată în ultimă instanţă, prin Decizia din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţă care constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994, a cărui anulare s-a solicitat.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată acelei hotărâri judecătoreşti iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii astfel pronunţată.
Se constată ca fiind pe deplin îndeplinite ambele cerinţe ale textului mai sus citat.
Astfel, sub aspectul încălcării unui drept fundamental, prin Decizia a cărei revizuire se solicită, s-a pronunţat o hotărâre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cărei statuare nu poate fi cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii, în condiţiile în care deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei.
Tot astfel, imperativul aplicării art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pentru remedierea dreptului încălcat, a cărui violare, aşa cum s-a arătat, a fost constatată prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie jurisdicţiei naţionale şi prin raportare la dispoziţiile art. 20 din Constituţie) face ca revizuirea hotărârii atacate să fie condiţionată şi de producerea în continuare a consecinţelor grave ale încălcării constatate de instanţa europeană, consecinţe ce nu pot fi remediate decât prin retractarea hotărârii pronunţate.
Or, în speţă, este de necontestat că se continuă gravele consecinţe ale încălcării dreptului de proprietate al reclamanţilor-revizuenţi care, sunt - prin efectul hotărârii atacate - în continuare împiedicaţi să-şi exercite prerogativele în privinţa drepturilor ce derivă din calitatea lor de moştenitori legali ai defunctului G.F., decedat la 14 septembrie 1997, a cărui masă succesorală cuprindea imobilul din Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie, bun care a fost apoi înstrăinat către cumpărătorul P.M., prin actul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 3902 din 4 aprilie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă.
Ca atare, cum hotărârea mai sus enunţată, intrată în puterea lucrului judecat urmare confirmării sale prin deciziile date în apel şi recurs, a fost casată prin Decizia ce a admis recursul în anulare, se constată imposibilitatea remedierii consecinţelor produse de aceasta din urmă, în alt mod decât pe calea revizuirii.
În consecinţă, cererea urmează a se admite cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii atacate şi a respingerii recursului în anulare declarat de procurorul general împotriva hotărârilor pronunţate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de revizuire formulată de revizuenţii G.N. şi G.D. împotriva deciziei nr. 1751 din 05 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Schimbă în tot hotărârea atacată.
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1498 din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deciziei nr. 2993 din 17 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti. secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi sentinţei civile nr. 3902 din 4 aprilie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5919/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5907/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
