ICCJ. Decizia nr. 5933/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5933/2010
Dosar nr. 6226/2/2008
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la 24 noiembrie 2005, O.S.M. a solicitat, în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. şi în contradictoriu cu Z.I., Z.S.G. şi Municipiul Bucureşti prin Primar general, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sector 5.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3561 din 19 mai 2006, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâţi. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea din 17 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civil, a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea cererii până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei civile pronunţată în cadrul contestaţiei formulată conform Legii nr. 10/2001 de reclamanta O.S.M.
Recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de suspendare a judecăţii a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 374R din 7 iunie 2007. A fost modificată în tot încheierea recurată în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de intimaţi, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. A fost trimisă cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în vederea continuării judecăţii.
Prin sentinţa nr. 493 din 12 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acţiunea formulată de reclamanta O.S.M. în contradictoriu cu pârâţii Z.I. şi Z.S.G. A obligat pe pârâţii Z.I. şi Z.S.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul român de la autorul reclamantei, tară plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Reclamanta a pretins calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11464 din 10 august 1932, a transmisiunilor succesorale ulterioare, precum şi a sentinţei nr. 87/1971, iar pârâţii au pretins calitatea de proprietari conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 6675 din 14 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a observat, din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, că obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriaşii puteau cumpăra de la stat doar respectiva categorie de imobile.
Or, în speţă, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, motiv pentru care nu putea fi vândut chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995.
In aceste condiţii, tribunalul a constatat că reclamanta deţine un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat, în schimb ce prezumţia de proprietate ce rezultă din titlul pârâţilor a fost răsturnată, în raport de situaţia în care s-a dovedit că aceştia au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorul reclamantei.
Tribunalul a acceptat că în acord cu jurisprudenţa CEDO (cauza Raicu contra României) este pertinentă concluzia în sensul că pârâţii dispun de un bun, însă aceeaşi instanţă a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia chiar şi unor terţi de bună-credinţă şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă şi pârâţi, tribunalul a observat că prin compararea titlurilor de proprietate provenind de la autori diferiţi, se acordă eficacitate titlului dobândit de autorul al cărui drept este preferabil, în speţă această preferinţă fiind conferită de dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar.
Astfel, titlul preferabil se stabileşte nu în raport de cine posedă bunul sau plăteşte impozitele aferente acestuia ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, această soluţie fiind o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi au bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre acestea, tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamantă, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării.
În consecinţă, din moment ce statul vânzător nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate este evident că nu poate înstrăina valabil imobilul, iar abuzul nu creează drept.
O altă interpretare ar încălca principiul ce guvernează încheierea contractului de vânzare - cumpărare, potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi asupra bunului înstrăinat. Cât priveşte buna-credinţă de care se prevalează pârâţii, tribunalul a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 1895 C. civ. pentru ca în virtutea acesteia, aceştia să poată opune reclamantei câştigarea proprietăţii. S-a reţinut, în plus, că în Codul civil nu se prevede că aceasta duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut urmare încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, buna-credinţă fiind reglementată doar în cazul aplicării prescripţiei achizitive, care trebuie să se întemeieze pe o posesie exercitată public şi sub nume de proprietar, ceea ce nu este cazul statului, deoarece el a fost un detentor precar.
Apelul declarat de pârâţii Z.I. si Z.S.G. împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, în majoritate, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decima nr. 582 din 16 noiembrie 2009.
Instanţa de apel a constatat, în raport de critica apelanţilor potrivit căreia tribunalul a soluţionat greşit acţiunea în revendicare în temeiul dreptului comun prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii prin încheierea din 27 septembrie 2006, că nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu interzice exercitarea oricărei alte căi pentru recuperarea bunului în litigiu. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 şi urmat. C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie. S-a considerat că Decizia nr. 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Dreptului Omului.
În ceea ce priveşte asigurarea accesului la justiţie, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care acea cale nu este efectivă. Astfel, s-a stabilit că deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Or, în cauză, calea specială s-a finalizat prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005, rectificată prin Decizia nr. 158/2006, prin care RA A.P.P.S. a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii fără însă a acorda efectiv aceste despăgubiri până în prezent. De asemenea, instanţa de apel a constatat că trebuie avut în vedere şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
In ceea ce priveşte preluarea imobilului în litigiu, curtea de apel a constatat că în mod corect a apreciat tribunalul nevalabilitatea ridului statului.
In ceea ce priveşte existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, Curtea Europeană a stabilit că, deşi nu ar putea constitui un bun potrivit Convenţiei un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc anumite condiţii.
In consecinţă, având în vedere că s-a reţinut dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate şi preluarea imobilului respectiv fără titlu de către stat, Statul român recunoscând prin legislaţia adoptată că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuzivă, instanţa de apel a constatat că reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
In această situaţie, vânzarea de către stat a bunului reclamantei unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantei, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Faptul că pârâţii persoane fizice au încheiat contracte de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiţie, nu poate justifica acordarea preferabilităţii contractelor acestora în condiţiile în care statul, care a transmis acest drept de proprietate, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea, în materie imobiliară, chiar dacă pârâţii care au cumpărat de la proprietarul aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect. In acest caz, dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin aplicarea instituţiei uzucapiunii, în temeiul art. 1895 C. civ., numai după exercitarea, pentru termenul prevăzut de lege, a unei posesii care să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 1847 din cod.
Pe de altă parte, s-a reţinut de către instanţa de apel, că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut respectivele imobile, însă a constatat că acest argument se referă la raporturile dintre stat şi persoanele care au cumpărat de stat, şi nu poate fi invocat contra reclamantei pentru a justifica lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv.
In ceea ce priveşte udul pârâţilor, dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995, presupunând chiar că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, curtea de apel a considerat că în contextul reţinut mai sus echilibrul just a fost întrerupt şi că reclamanta a suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă, astfel încât a avut loc şi continuă să aibă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Împotriva acestei ultime decizi au declarat recurs pârâţii Z.I. şi Z.S.G., criticând hotărârea pentru nelegalitate în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie, arătând că întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamanta era obligată să urmeze procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, neputând să solicite aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De altfel, s-a precizat că urmare notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005 rectificată prin Decizia nr. 158/2006, R.A.P.P.P.S. a stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Au considerat că este obligatorie aplicarea cu prioritate, în raport de dispoziţiile dreptului comun, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială. Astfel, Legea nr. 10/2001 acordă preferinţă titlului de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, urmărind să prezerve drepturile acestuia, în scopul asigurării securităţii raporturilor juridice. Legea nr. 112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar analiza sintagmei „imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislaţia aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după regula tempus regit actum. Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14 noiembrie 1996, nu exista nici o hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului tară titlu valabil şi, în consecinţă, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.
In sprijinul aplicării legii speciale de reparaţie, recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţinând totodată că stabilitatea şi echilibrul social cer ca drepturile dobândite de persoanele fizice sau juridice sub imperiul unor legi să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar instaura incertitudinea şi nimeni nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost definitiv recunoscute.
Au considerat că instanţa ar trebui să procedeze deci la compararea celor două titluri de proprietate din punct de vedere al eficienţei juridice şi al preferabilităţii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001. In cadrul unor astfel de acţiuni, criteriul de analiză a acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice, a titlurilor înfăţişate de cele două părţi, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.
Au precizat că în favoarea recurenţilor - pârâţi operează şi principiul validităţii aparenţei în drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeaşi natură, ce poartă asupra aceluiaşi obiect. Au arătat că aceştia au fost de bună-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare, aspect care, de altfel, a fost reţinut şi de curtea de apel prin hotărârea atacată. Astfel, prezentând succesiunea faptelor şi a actelor normative incidente, recurenţii - pârâţi au arătat că au fost convinşi şi au avut credinţa că statul este proprietarul locuinţei în litigiu, iar cumpărarea respectivului imobil era o operaţiune care respecta pe deplin dispoziţiile legale.
Au considerat că împrejurarea că intimata - reclamantă a stat în pasivitate până în anul 2005, revendicând imobilul în litigiu la 9 ani după vânzarea apartamentului de către stat către pârâţi dovedeşte că nu a existat nici o îndoială asupra calităţii de proprietar al statului şi din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare, a rezultat că locuinţa pe care o ocupau nu era litigioasă şi putea fi achiziţionată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Principiul ocrotirii bunei credinţe şi-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind impus şi de împrejurarea că în această materie, eroarea comună cu privire la concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forţa unei prezumţii juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.
Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al recurenţilor - pârâţi nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumţie absolută, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.
S-a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptăţite, respectiv intimata-reclamantă, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Au precizat, în continuare, că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, conform Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene.
Astfel, aplicarea dispoziţiilor Convenţiei priveşte numai bunurile actuale, adică aflate în patrimoniul persoanei care pretinde că i-ar fi fost încălcat un drept asupra bunurilor sale, or, în speţă, apartamentul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul reclamantei din anul 1983. Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO, prin noţiunea de bunuri se înţeleg atât bunurile actuale cât şi valorile patrimoniale, în sensul creanţelor în baza cărora reclamantul poate pretinde a avea cel puţin o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea efectivă a unui drept de proprietate. In schimb, speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat, nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Au invocat în susţinere o serie de decizii, printre care şi cea pronunţată în cauza Raicu contra României, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1351/2008.
Au solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în întregime a sentinţei pronunţată de tribunal şi respingerii acţiunii reclamantei.
Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la criticile privind incidenţa Deciziei nr. 33/2008, se reţine că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă au fost indicate, ca temei juridic, dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., aceasta solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin Decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Se observă aşadar că instanţa de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, curtea limitându-se să amintească că prin respectiva decizie instanţa supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta şi legea specială internă.
Or, această problemă de drept tranşată prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speţa nu ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
In cauză, aşa cum s-a arătat, reclamanta a promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat.
Aceasta, după ce recurgând la procedura legii speciale a solicitat despăgubiri care i-au şi fost acordate prin Decizia R.A.A.P.P.S.
In ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO prezentată, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc).
In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus adalteram).
Se vădeşte ca fondată şi critica privind art. 45 din Legea nr. 10/2001 al cărui alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.
Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este dată de faptul că reclamanta a formulat notificare, ci de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii speciale de reparaţie.
Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel încât atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.
Prin urmare, în ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că într-adevăr aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa CEDO.
In plus, se constată, astfel cum s-a menţionat anterior, că reclamanta a ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesoare a fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001.
Astfel, urmare notificării formulată în procedura administrativă, reclamantei i-au fost acordate, de către R.A.A.P.P.S., despăgubiri prin Decizia nr. 1456 din 21 decembrie 2005, rectificată prin Decizia nr. 158 din 22 martie 2006, aceasta îndestulându-se deci pe această cale.
In aceste condiţii, avându-se în vedere şi principiul electa una via, este evident că reclamanta nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său, împlinit deja pe calea legii speciale de reparaţie, prin care a obţinut reparaţii echivalente valorii imobilului.
Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul, se va modifica Decizia în sensul admiterii apelului pârâţilor persoane fizice, se va schimba în parte sentinţa pronunţată de tribunal şi se va respinge acţiunea ca nefondată şi în contradictoriu cu aceşti pârâţi, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Z.I. şi Z.S.G. împotriva deciziei nr. 582 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia, în sensul că admite apelul pârâţilor împotriva sentinţei nr. 493 din 12 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa şi respinge ca nefondată acţiunea şi în contradictoriu cu pârâţii Z.I. şi Z.S.G.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5937/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5929/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
