ICCJ. Decizia nr. 5929/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5929/2010
Dosar nr. 3036/2/2009
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 410 din 20 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A respins acţiunea formulată de reclamanta D.R. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei în contradictoriu cu RA A.P.P.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită. Astfel, aceasta a arătat în motivarea notificării că imobilul a cărui restituire în natură s-a solicitat a fost proprietatea autorului său G.D. şi a trecut în proprietatea statului fără titlu, fără însă a face dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului.
Tribunalul a considerat că corespondenţa dintre G.D. şi D.N. nu constituie convenţie de vânzare-cumpărare şi, de asemenea, nici actul numit „contract de vânzare cumpărare" nu reprezintă un act translativ de proprietate, atâta vreme cât nu este identificat cumpărătorul, nu este trecut preţul vânzării, nu este datat şi nu poartă semnătura cumpărătorului.
In plus, aşa cum rezultă din istoricul de rol eliberat de Consiliul local al sectorului 2 Bucureşti - Direcţia Venituri Buget Local - Serviciul Impunere Persoane Fizice, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului de la N.D., în baza sentinţei civile nr. 486 din 23 ianuarie 1963. Aceeaşi concluzie s-a desprins şi din Decizia nr. 797 din 8 august 1963 emisă de Sfatul popular al raionului 1 Mai în care se menţionează că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 211/1951 de la N.D.
Soluţia tribunalului a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 568 din 18 septembrie 2007, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva acesteia.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia civilă si de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 a admis recursul declarat de reclamantă, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
S-a reţinut că este de necontestat că reclamanta este moştenitoarea lui D.G., în legătură cu care s-a pretins, atât prin notificare cât şi prin cererea introductivă, că ar fi dobândit proprietatea asupra imobilului din Bucureşti, sector 2, urmare contractului încheiat prin corespondenţă la data de 3 noiembrie 1949, aspect particular care nu a fost judicios analizat de instanţe.
Astfel, încheierea contractului între absenţi este acceptată ca fiind valabilă atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate, invocându-se prin analogie dispoziţiile art. 1533 alin. (2) C. civ. şi cele ale art. 35 şi art. 38 C. com.
Distanţarea în timp a ofertei şi acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc în momentul manifestării voinţei de a contracta, a născut într-adevăr polemici în literatura juridică, practica statuând însă că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediată de către acceptant constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare, ceea ce marchează realizarea acordului asupra perfectării actului.
Ca atare, s-a reţinut de către Înalta Curte, că instanţele au neglijat a examina unul din aspectele care ţin de esenţa litigiului, respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca element determinat pentru realizarea acordului de voinţă asupra încheierii contractului vizând înstrăinarea imobilului în litigiu.
Or, din actele cauzei a rezultat că atât vânzătorul D.N. prin procurator D.C. cât şi cumpărătorul G.D. şi-au manifestat voinţa în sensul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, transfer care, potrivit voinţei părţilor urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a preţului, ceea ce, potrivit înscrisului întocmit la 3 noiembrie 1949, s-a realizat la 16 februarie 1950, când s-a plătit ultima rată.
Nu în ultimul rând, momentul realizării acordului de voinţă a părţilor trebuie raportat la jurisdicţia vremii, care, la acea dată, nu impunea ca o condiţie de validitate, obligativitatea formei autentice a actelor vizând înstrăinarea imobilelor.
S-a decis ca în rejudecare, instanţa de apel să verifice autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, împrejurarea plăţii integrale a preţului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenţiei părţilor, transferul dreptului de proprietate, precum şi dacă, ulterior materializării acordului de voinţă dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului şi G.D., autorul reclamantei, nu au mai avut loc şi alte înstrăinări succesive, eventual în aceeaşi modalitate.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decima nr. 162 A. din 3 martie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut, prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., că Decizia de casare nu a dat dezlegări unor probleme de drept relevante pentru soluţionarea cauzei ci s-a rezumat a stabili necesitatea suplimentării probatoriului.
In continuare, curtea a criticat Decizia de casare, arătând că dispoziţiile art. 1533 alin. (2) C. civ. şi cele ale art. 35 şi art. 38 C. com., invocate prin analogie, privesc problema acceptării mandatului, iar părţile în contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu sunt persoane fizice şi nu comercianţi.
S-a constatat că, după cum a reţinut şi prima instanţă, la dosar nu există un act de vânzare, semnat de către D.N. sau de către reprezentanta acestuia, D.C. la rubrica vânzător şi de către G.D. la rubrica cumpărător, motiv pentru care, deşi curtea a acceptat că la momentul anului 1949 forma autentică nu era necesară pentru înstrăinarea imobilelor intravilane, în cauză nu există nici un înscris sub semnătură privată care să dovedească respectiva vânzare.
Curtea a reţinut totodată că, pornind de la realitatea faptică, în speţă nu s-a pus problema încheierii unei vânzări imobiliare între absenţi (la distanţă) ci problema unei vânzări în care vânzătorul este reprezentat prin mandatar, astfel încât pentru dovedirea actului juridic şi implicit a temeiniciei contestaţiei trebuie respectate atât exigenţele de ordin probator C. civ. cât şi cele din Legea nr. 10/2001.
Curtea de apel a făcut în continuare consideraţii de ordin teoretic privind validitatea înscrisului sub semnătură privată, inclusiv în raport de dispoziţiile art. 1179 C. civ., concluzionând că vânzarea nu s-a finalizat şi dreptul de proprietate nu a fost transferat de la vânzător la cumpărător, aceasta concluzie fiind confirmată şi de faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului de la D.N., în baza sentinţei civile nr. 486 din 23 ianuarie 1963 şi a deciziei nr. 797 din 8 august 1963.
S-a arătat de către instanţa de apel că nici exigenţele de ordin probator instituite prin Legea nr. 10/2001, deşi mai flexibile, nu sunt dovedite de reclamantă.
S-a reţinut, în plus, că dacă se acceptă că aspecte ca verificarea existenţei sau inexistenţei unui drept sau constatarea intervenirii vânzării pot fi analizate pe cale incidentală, ele trebuie obligatoriu discutate şi în contradictoriu cu partea căreia i se opune existenţa ori inexistenţa dreptului sau vânzarea, or, în speţă D.N. sau moştenitorii acestuia nu sunt părţi.
In final, s-a constatat că nu sunt corecte susţinerile reclamantei referitoare la admiterea greşită de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi de faptul că respectiva parte nu este emitenta deciziei atacate iar acţiunea nu are şi alte capete de cerere.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
A solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, arătând că hotărârea este dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a nesocotit dezlegările de drept câştigate cauzei.
Astfel, instanţa de trimitere nu numai că nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, dar chiar s-a lansat într-o veritabilă critică a celor statuate de instanţa supremă, susţinând că temeiurile de drept invocate de aceasta nu ar fi aplicabile speţei.
Al doilea motiv de recurs a vizat interpretarea greşită de către instanţa de apel a actului dedus judecăţii.
Astfel, în realitate, vânzătorul D.N. nu a fost prezent (nici personal, nici prin procurator D.C.) în acelaşi loc cu cumpărătorul, nefiind faţă în faţă astfel încât să poată discuta clauzele convenţiei. Recurenta a considerat că a fost situaţia în care oferta şi acceptarea ofertei sunt despărţite printr-un interval de timp, scrisorile schimbate între părţi formând împreună convenţia de vânzare-cumpărare a imobilului.
Al treilea motiv de recurs a privit încălcarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, care a motivat hotărârea atacată pe o premisă eronată şi care vine în contradicţie cu cele statuate de Înalta Curte.
Făcând precizările referitoare la condiţiile cerute ad validitatem şi ad probationem la încheierea actelor juridice, care sunt aplicabile speţei, recurenta a arătat că instanţa de apel fie a ignorat, fie nu a valorificat corespunzător materialul probator administrat în cauză.
Astfel, s-a trecut cu vederea că, potrivit voinţei părţilor, exprimată fără echivoc, transferul dreptului de proprietate urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a preţului, ceea ce s-a şi întâmplat.
In ceea ce priveşte susţinerea instanţei de apel potrivit căreia vânzătorul figura în continuare ca proprietar, recurenta arată că aspectul că nu s-au îndeplinit condiţiile de publicitate imobiliară, nu afectează în niciun fel transmiterea proprietăţii la cumpărător.
Recurenta a considerat că instanţa de apel a fost în eroare când, îndepărtându-se de la obiectul litigiului şi de la textele legale aplicabile, a ignorat faptul că este vorba despre un imobil preluat de stat în mod abuziv, care se încadrează în categoria prevăzută expres la art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 şi care la momentul formulării cererii de restituire, prin notificare, era în posesia statului, fiind deţinut de R.A.A.P.P.S. Nu se poate acredita astfel ideea instanţei de apel potrivit căreia aspectele legate de constatarea vânzării ar fi trebuit a fi discutate în contradictoriu cu D.N. sau moştenitorii acestuia.
Recurenta a considerat totodată că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală în cauză, fiind titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
In subsidiar, recurenta a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei pronunţată la fond şi admiterea contestaţiei.
Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.
In conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin expresia „judecătorii fondului" se înţelege atât judecătorii de la instanţa sesizată după casarea cu trimitere, cât şi judecătorii din recurs, în caz de casare cu reţinere sau în caz de modificare.
Prin urmare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în care aceasta a rezolvat problema de drept în speţă, cât şi asupra necesităţii de a se administra anumite probe, instanţa de trimitere trebuind să reia judecata procesului, făcând abstracţie de hotărârea care a fost desfiinţată prin casare sau modificare şi ţinând seama de indicaţiile date de instanţa de recurs, în legătură cu cele două aspecte menţionate.
Instanţa de trimitere este deci obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs. In sensul acestor dispoziţii, reflectând organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmărind asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a unora şi aceloraşi norme juridice, dacă instanţa de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuşi să se conformeze dezlegărilor date de către instanţa de recurs problemelor de drept pe care le implică soluţionarea acelui litigiu. Neconformarea faţă de dezlegarea dată problemei de drept de către instanţa de recurs atrage casarea hotărârii pronunţate în asemenea condiţii, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Totodată, instanţa de trimitere este obligată să se conformeze şi îndrumărilor date de instanţa de control judiciar cât priveşte administrarea unor probe şi examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului.
In acest sens, sunt şi reţinerile cuprinse în motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 332/2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
In cazul în speţă însă, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere, nu numai că a ignorat cu desăvârşire dispoziţiile deciziei de casare, dar le-a şi criticat, considerând aplicabile alte temeiuri de drept decât cele stabilite.
Astfel, instanţa de apel, limitându-se a reţine că prin Decizia de casare nu s-au dat dezlegări unor probleme de drept relevante pentru soluţionarea cauzei, a constatat că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Este total eronată această constatare a instanţei de trimitere, având în vedere că prin Decizia de casare, Înalta Curte a interpretat texte de lege şi a aplicat principii de drept, dând totodată îndrumări concrete instanţei de apel.
Astfel, s-a reţinut prin Decizia de casare că vânzării-cumpărării imobilului în litigiu îi sunt aplicabile regulile care guvernează încheierea contractului între absenţi, că nu au fost analizate aspecte care ţin de momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, care ţin de esenţa litigiului şi că momentul realizării acordului de voinţă trebuie raportat la jurisdicţia vremii cu privire la condiţiile de validitate a actelor de înstrăinare a terenurilor.
Se reţine, de asemenea, că deşi instanţa de apel a constatat că prin Decizia de casare s-a stabilit necesitatea suplimentării probatoriului nu s-a conformat nici sub acest aspect îndrumărilor date de instanţa supremă.
Astfel, deşi s-a decis ca în rejudecare, instanţa de apel să verifice autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, împrejurarea plăţii integrale a preţului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenţiei părţilor, transferul dreptului de proprietate, precum şi dacă, ulterior materializării acordului de voinţă dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului şi G.D., autorul reclamantei, nu au mai avut loc şi alte înstrăinări succesive, eventual în aceeaşi modalitate, respectiva instanţă de trimitere nu a procedat la verificarea nici unuia dintre aceste aspecte.
Pentru cele ce preced, recursul va fi admis, va fi casată Decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru ca instanţa de trimitere să se conformeze dispoziţiilor deciziei de casare nr. 6239 din 24 octombrie 2008, urmând a se analiza ca apărări şi celelalte motive de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei nr. 162 A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5933/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5925/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
