ICCJ. Decizia nr. 5937/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5937/2010
Dosar nr. 1483/30/2008
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Timiş la data de 25 ianuarie 2008, reclamantul M.P.S. a chemat în judecată pârâţii B.A.M., F.G.T. şi SC R. România SRL, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.001 lei, reprezentând daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 912/PI din 9 martie 2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că în speţă, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, ca urmare a articolelor de presă reclamate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 20 din 8 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant şi l-a obligat pe acesta să plătească intimatului B.A.M. suma de 5000 lei cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut că între reclamant şi numitul C.M., fost comisar şef al Poliţiei de Frontieră Timiş, au existat relaţii vechi de prietenie, materializate în vizite reciproce şi frecvente. Acest fapt a rezultat, atât din conţinutul dreptului la replică exercitat de către reclamant, cât şi din declaraţia martorului C.M., audiat în cauză.
Pârâţii şi-au exercitat obligaţiile de informare a opiniei publice, ca jurnalişti, în limitele art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, toate articolele publicate în ziarul E.Z. - Ediţia de Vest vizându-l pe martorul C.M., care, la acea vreme, deţinea o funcţie publică, fiind plătit din bani publici.
Toate articolele publicate în presă „înconjoară", în esenţă, un eveniment rutier, petrecut în anul 2005, jurnalistul „ construind" articolele, în raport cu adresa emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, din care rezultă că vehiculul, marca BMW, în care se afla reclamantul şi şeful Direcţiei Poliţiei de Frontieră Timiş, martorul C.M., a rulat într-o localitate bihoreană, cu o viteză de 114 km la oră, respectiv peste limita legală.
Din probele administrate, rezultă că numitul C.M. nu a chemat în judecată ziarul sau jurnaliştii în legătură cu articolele publicate.
De asemenea, nici acesta şi nici reclamantul nu au făcut o dovadă contrară celor consemnate în adresa M.A.I.
Curtea a constatat, astfel, că pârâţii nu au încălcat limitele de exerciţiu ale dreptului la exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, căci articolele de presă au fost centrate asupra unei persoane publice, plătită din bani publici, dezbaterea supusă opiniei publice având ca obiect sublinierea reputaţiei profesionale a comisarului şef, context în care, o anumită doză de exagerare este tolerată, cu atât mai mult, cu cât jurnalistul nu s-a sprijinit exclusiv pe ipoteze false, ci pe o adresă a M.A.I.
Obiectivul jurnalistului a fost acela de a atrage atenţia asupra măsurii în care funcţionarii publici îşi respectă obligaţiile de rezervă impuse de statutul profesional.
În acest context, articolele aduc în discuţie persoana reclamantului, om de afaceri, care se afla în vehiculul în cauză.
Afirmaţiile jurnalistului, prin natura lor, nu au caracter defăimător asupra persoanei reclamantului, niciuna dintre expresiile semnalate de reclamant nefiind insultătoare, în sens propriu, în raport cu semnificaţia cuvintelor în limba română.
Nici aprecierile relative la fiul reclamantului nu sunt de natură a susţine demersul reclamantului, căci acestea sunt fie implicite, fie reclamă fapte necontestate de către reclamant şi care sunt de interes public.
Astfel, existenţa unor dosare penale nu este contestată, iar soluţiile Parchetului au fost corect expuse, „judecăţile de valoare" fiind lăsate la latitudinea publicului larg.
În asemenea condiţii, opinia publică a fost „centrată" asupra persoanei publice, subiect de presă, reclamantul neputând dovedi un prejudiciu moral, cuantificabil în bani de către instanţă.
Curtea a constatat că reclamantul se rezumă la a afirma generic că activitatea pârâţilor i-a produs un prejudiciu moral indiscutabil, fără a arăta, în concret, în ce măsură reclamantul a fost afectat în plan familial sau profesional în urma articolelor împricinate.
Sub acest aspect, Curtea a constatat ca hotărârea pronunţată de instanţa fondului este legală şi temeinică, căci reclamantul nu a făcut dovada cerinţei prejudiciului, impusă de exigenţele art. 998 C. civ.
Relativ la cheltuielile de judecată, în condiţiile art. 274 -276 C. proc. civ., Curtea a constatat că suma pretinsă de intimaţii în cauză, de 10.000 lei, este excesivă în raport cu valoarea prestaţiei apărării în apel, care s-a derulat la numai patru termene de judecată.
Aceasta a fost evaluată şi în funcţie de cuprinsul întâmpinării formulate în cauză de către pârâţi, cât şi în raport cu dimensiunea cercetării judecătoreşti, redusă la audierea martorului C.M.
Curtea nu a ignorat nici hotărârea atacată cu apel, în favoarea intimaţilor în cauză, aspect de natură a circumscrie apărarea în apel în limite relativ induse.
În consecinţă, Curtea a apreciat că suma de 5000 lei este de natură a acoperi cheltuielile rezonabile impuse de asigurarea apărării intimaţilor în cauză.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.P.S.
Criticile de nelegalitate formulate prin motivele de recurs pot fi structurate, în esenţă, astfel:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în sensul că nu s-a făcut dovada cerinţei prejudiciului, ca o condiţie a răspunderii civile delictuale şi de asemenea, că în raport de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, acţiunea de defăimare a reclamantului prin presă, nu ar avea un caracter ilicit.
În continuare, criticile formulate de recurentul reclamant vizează exclusiv analiza probelor administrate, respectiv interpretarea eronată a acestora de către instanţele anterioare.
Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed:
În primul rând, criticile privind modul în care instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt, în urma interpretării şi aprecierii eronate a probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunţării deciziei atacate.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la aplicarea greşită a legii în cauză.
Acest motiv de recurs nu este, însă, fondat.
Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor legale, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului suferit de recurentul reclamant, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul.
Ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, prejudiciul constă în rezultatul sau efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
Instanţa de recurs constată că în mod corect instanţele anterioare au apreciat că nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu moral care să fi fost suferit de recurentul reclamant şi care să poată fi cuantificat în bani de către instanţa de judecată.
În speţă, în perioada 10 mai 2006 - 12 iunie 2006, recurentul reclamant a fost subiectul mai multor articole de presă publicate în ziarul E.Z. - Ediţia de Vest.
Astfel, în articolul intitulat „Pinocchio cu epoleţi - Comisarul Mnicinos", semnat de intimatul pârât B.A.M., se consemnează faptul că „omul de afaceri S.M. este un bun prieten al comisarului şef al Poliţiei de Frontieră care se aprovizionează cu carne de la firmele lui".
In cuprinsul aceluiaşi articol de presă, intimatul pârât a făcut referire şi la un eveniment rutier petrecut în anul 2005, în care a fost implicat recurentul reclamant, eveniment rutier care este reluat la data de 17 mai 2006 în articolul de presă denumit „Misterele averii unui bugetar - Conacul lui Chirilă", semnat de acelaşi intimat pârât, în care se menţionează numele recurentului reclamant, deşi nu acesta constituia obiectul investigaţiei jurnalistice.
Dreptul la replică solicitat de recurentul reclamant a fost publicat in cotidianul E.Z., din data de 18 mai 2006, textul fiind reprodus integral dar, susţine recurentul reclamant, expresia „amicul meu, şi nu şeful Poliţiei de Frontieră Timiş" a fost scoasă din contextul replicii şi a fost pusă drept titlu al articolului, fapt ce ar excede deontologiei jurnalistice.
În articolul intitulat „Şmecherii şi radarul" din 20 mai 2006, intimatul pârât a continuat să relateze despre evenimentul rutier din 2005 ai cărui protagonişti au fost recurentul reclamant şi martorul C.M.
In articolul intitulat „Ancheta fără sfârşit" din 29 mai 2006, intimatul pârât B.A.M. face vorbire de fiul reclamantului implicat într-un dosar penal finalizat cu scoaterea de sub urmărire, de activitatea anterioară şi pregătirea profesională a reclamantului, ceea ce în opinia acestuia atestă faptul că pârâţii-persoane fizice nu au urmărit în demersul lor jurnalistic informarea publicului despre disfuncţionalităţile sistemului judiciar, ci continuarea acţiunilor concertate declanşate împotriva sa.
Din conţinutul materialelor de presă sus-menţionate rezultă în mod clar, că articolele publicate în ziarul E.Z. - Ediţia de Vest l-au vizat pe martorul C.M., care, la acea vreme, deţinea o funcţie publică, fiind plătit din bani publici, ci nu pe recurentul reclamant, om de afaceri prieten cu martorul în cauză.
În acest sens, curtea de apel a reţinut în mod corect că toate articolele publicate în presă „înconjoară", în esenţă, un eveniment rutier, petrecut în anul 2005, jurnalistul B.A.M. „construind" articolele, în raport cu adresa emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, din care rezultă că vehiculul, marca BMW, în care se afla reclamantul şi şeful Direcţiei Poliţiei de Frontieră Timiş, martorul C.M., a rulat într-o localitate bihoreană, cu o viteză de 114 km la oră, respectiv peste limita legală.
Nici martorul C.M. şi nici recurentul reclamant nu au făcut o dovadă contrară celor consemnate în adresa M.A.I.
Prin urmare, articolele de presă au vizat persoana publică, plătită din bani publici, dezbaterea supusă opiniei publice având ca obiect sublinierea reputaţiei profesionale a comisarului şef al Poliţiei de Frontieră, context în care, o anumită doză de exagerare este tolerată, cu atât mai mult, cu cât jurnalistul nu s-a sprijinit exclusiv pe ipoteze false, ci pe o adresă a M.A.I.
Obiectivul jurnalistului a fost acela de a atrage atenţia asupra măsurii în care funcţionarii publici îşi respectă obligaţiile de rezervă impuse de statutul profesional.
Din această perspectivă, articolele de presă aduc în discuţie persoana recurentului reclamant, om de afaceri pe plan local, care se afla în vehiculul respectiv, acesta neputând dovedi însă, lezarea unei valori ce defineşte personalitatea umană şi producerea unui prejudiciu de natură morală, care să certifice legitimarea unei cereri în dezdăunare.
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte a constatat că recurentul reclamant s-a rezumat la a afirma generic că activitatea pârâţilor i-a produs un prejudiciu moral indiscutabil, fără a dovedi, în concret, în ce măsură a fost afectat în plan familial sau profesional în urma articolelor împricinate.
Din perspectiva dreptului convenţional, invocat prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 10 din Convenţia Europeană „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere…".
Limitarea libertăţii de exprimare în scopul protejării „reputaţiei şi drepturilor altuia" trebuie să fie făcută doar în cazuri concrete, în condiţiile unei atente circumstanţieri a afirmaţiilor făcute faţă de adevăratul obiectiv.
„per a contrario", ar însemna ca orice afirmaţie făcută prin presă ar putea fi calificată ca defăimătoare.
Presa joacă un rol important într-o societate democratică; în considerarea îndatoririi sale de a comunica informaţii şi idei privitoare la toate problemele de interes general, aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare şi chiar de provocare.
Curtea Europeană a statuat cu valoare de principii că, oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea sa de expresie îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnologic utilizat. Ea a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi ziariştii.
Important de precizat, în acest context, este că art. 10 din Convenţie garantează libertatea de exprimare atunci când este vorba de „acoperirea mediatică" a unor probleme de interes public serios.
Or, în speţă, s-a făcut dovada relatării unor probleme de interes public, numai cu privire la persoana comisarului şef al Politiei de Frontieră Timiş, martorul C.M., fără a se face dovada producerii unui prejudiciu moral recurentului-reclamant.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 998-999 C. civ., Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant la 5000 lei cheltuieli de judecată reduse, apreciind proporţional acest cuantum cu munca depusă de avocatul intimaţilor-pârâţi în această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.P.S. împotriva deciziei nr. 20 din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurentul reclamant la 5000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi B.A.M. şi F.G.T.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5939/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5933/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
