ICCJ. Decizia nr. 6170/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6170/2010
Dosar nr. 25115/3/2006
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 13 iulie 2006, sub nr. 25115/3/2006, contestatoarea V.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti şi primarul general, anularea Dispoziţiei nr. 5386 din 1 martie 2006 emisă de primarul general al municipiului Bucureşti, şi obligarea acestuia să emită o nouă dispoziţie motivată prin care să îi fie acordate măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că a formulat, la data de 28 februarie 2001, notificarea nr. 724/2001 înregistrată din 5 martie 2001 la Primăria municipiului Bucureşti, solicitând să îi fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza Decretului de expropriere nr. 169/1977, poziţia 189, fără acordare de despăgubiri.
Pentru că s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil, terenul fiind în prezent afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare şi construcţii, prin Dispoziţia nr. 5386 din 1 martie 2005 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a se menţiona concret în ce constau măsurile reparatorii ce urmează sa fie acordate, cuantumul acestora şi când urmează să fie acordate.
A mai arătat reclamanta, că, din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, regula este acordarea măsurilor compensatorii şi, numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptăţit, se va face propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Reclamanta nu este însă de acord să îi fie acordate despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, ci doreşte să îi fie acordate în compensare alte bunuri imobile, indicând prin cererile depuse la dosar mai multe terenuri pe care le-a identificat personal ca fiind disponibile.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 552 din 16 aprilie2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta-contestatoare a formulat notificarea din 28 februarie 2001 prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în Bucureşti, sector 4.
Prin dispoziţia din 1 martie 2006 a primarului general al municipiului Bucureşti, notificarea a fost admisă, acordându-i-se reclamantei exact ceea ce a solicitat, respectiv măsuri reparatorii prin echivalent, motivându-se soluţia şi pe imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.
Tribunalul a constatat că dispoziţia este temeinică şi legală, câtă vreme ea respectă dispoziţiile legale aplicabile, respectiv art. 21 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Critica adusă de contestatoare se referă la faptul că nu a fost menţionat concret în ce constau măsurile reparatorii, cuantumul acestora şi când urmează să îi fie acordate, motiv pentru care contestatoarea a înţeles să precizeze că solicită compensarea cu alte bunuri imobile, nefiind de acord cu acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Aceste critici au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât din nota emisă din 8 iunie 2006 de primarul general al municipiului Bucureşti, conform art. 1 pct. 1 alin. (5) din OUG nr. 209/2005, rezultă că pârâtul nu deţine imobile care să poată fi acordate în compensare, iar reclamanta nu s-a înscris în fals împotriva acestui act, pe de o parte, iar, pe de altă parte, reclamanta a procedat la alegerea în mod arbitrar a unor terenuri din intravilanul Municipiului Bucureşti, care nu pot fi considerate bunuri posibil a fi oferite în compensare, întrucât nu este clarificată situaţia juridică a unora dintre acestea, iar pentru altele există chiar cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 (spre exemplu, pentru teren.
Prin Decizia civilă nr. 398A din 27 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă V.I., reţinând, în esenţă, că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a altor acte normative cu caracter reparator; că, în mod corect, contestatoarei i s-au acordat prin dispoziţia contestată măsuri reparatorii prin echivalent, cum de altfel aceasta a şi solicitat prin notificarea din 28 februarie 2001, întrucât terenul situat în Bucureşti, sector 4, este afectat, în prezent, în totalitate de elemente de sistematizare şi că, în ceea ce priveşte natura şi cuantumul despăgubirilor acestea urmează a fi stabilite în condiţiile legii speciale, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se va proceda la propunerea de despăgubiri în condiţiile legii speciale în situaţia în care măsura compensării cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Având în vedere adresa din 6 decembrie 2007 a Primăriei municipiului Bucureşti din care rezultă că în prezent municipalitatea nu dispune de bunuri şi/sau servicii care să poată fi acordate în compensare, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
S-a mai reţinut, de asemenea, că procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este finalizată, astfel cum rezultă din răspunsul comunicat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, controlul judiciar asupra acestei proceduri urmând a fi exercitat în conformitate cu dispoziţiile art. 19 şi art. 20 din capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere că nu este posibilă acordarea de bunuri sau servicii în compensare, nu era necesară consultarea apelantei-contestatoare în sensul prevăzut de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată.
Mai mult, apelanta-contestatoare nu este în măsură să aleagă bunuri imobile care să-i fie acordate în compensare în lipsa unei liste de bunuri care să fie întocmită în conformitate cu art. unic pct. 1 alin. (5) din OUG nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, iar împrejurarea că nu este de acord cu adresa eliberată de Primăria municipiului Bucureşti, din care rezultă că nu sunt disponibile bunuri şi servicii care să fie atribuite în compensare, este lipsit de relevanţă sub aspect probator.
Cu referire la criticile privind încuviinţarea şi administrarea probatoriului în primă instanţă, s-a reţinut că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, proba cu interogatoriul intimatei Primăria municipiului Bucureşti a fost administrată în apel, însă nu este concludentă având în vedere consideraţiile deja expuse (aplicarea legii speciale şi lipsa bunurilor de oferit în compensare).
Curtea a apreciat că faţă de prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este necesară nici determinarea valorii de circulaţie a terenului ce a format obiectul notificării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greşit, cu nerespectarea principiului instituit de Legea nr. 10/2001, primarul general al municipiului Bucureşti a propus prin dispoziţia contestată să-i fie acordate direct despăgubiri în condiţiile legii speciale, în loc să-i acorde în compensare alte bunuri, deoarece Municipiul Bucureşti dispune de alte bunuri care îi pot fi acordate în compensare, sens în care a identificat unele terenuri aflate în proprietatea Municipiului Bucureşti, prezentând în faţa instanţelor de fond şi apel acele propuneri pe care le-a dorit în compensare; că, deşi obligat să întocmească o listă cu bunurile sau serviciile pe care le poate oferi în compensare, Municipiului Bucureşti refuză să îndeplinească această obligaţie; că Legea nr. 10/2001, modificată, prevede în art. 1 alin. (2) două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent, ce pot fi acordate, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor preluate în mod abuziv, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, regula este aceea a acordării de măsuri reparatorii şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptăţit, se va face propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că a înţeles să opteze pentru prima variantă propusă de legiuitor, respectiv de a i se acorda măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile, câtă vreme a făcut propuneri de terenuri libere ce îi pot fi atribuite în compensare, şi că înţelege să conteste poziţia procesuală a Municipiului Bucureşti adoptată în faţa instanţelor de fond şi apel, în sensul că nu există bunuri în patrimoniul său care să poată fi acordate în compensare, câtă vreme simpla adresă emisă de aceasta nu este susţinută de probe concludente.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate, aşa cum au fost expuse mai sus, reclamanta invocă nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în situaţia în care nu se poate dispune restituirea în natură a trenului în suprafaţă de 1.628 m.p. preluat de stat de la aceasta, situat în Bucureşti, sector 4, ce este afectat în prezent în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv de blocuri de locuinţe, este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ce constă în compensarea cu alte terenuri, identificate ca fiind libere de către aceasta şi aflate în patrimoniul Municipiului Bucureşti, şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă sau acceptată de reclamantă; să se facă propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, aşa cum greşit s-a procedat prin dispoziţia contestată.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau,. după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Într-adevăr, acest text de lege stabileşte ordinea în care se acordă măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, aşa cum este cazul în speţă, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii şi numai în măsura în care persoana îndreptăţită nu acceptă măsura compensării sau aceasta nu este posibilă se acordă despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În speţă, reclamanta acceptă măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, respectiv terenuri, însă legal au stabilit instanţele de fond şi apel că nu i se poate acorda acest tip de măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme din adresa din 8 iunie 2006 emisă de primarul municipiului Bucureşti rezultă că „municipalitatea nu dispune de bunuri şi/sau sericii care pot fi acordate în compensare", dosar fond, situaţie ce rezultă şi din adresa din 6 decembrie 2007 emisă de aceeaşi pârâtă, fdosar apel.
Prin urmare, reclamanta nu poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent ce constă în compensarea cu alte terenuri, întrucât măsura compensării nu este posibilă.
Împrejurarea că reclamanta ar fi identificat mai multe parcele de teren, care, în opinia sa, sunt libere şi ar putea fi acordate în compensare, nu este de natură a obliga instanţele să soluţioneze contestaţia formulată de aceasta în sensul acordării acestor terenuri în compensare, întrucât regimul juridic al unora nu este clarificat, iar altele sunt solicitate de terţe persoane în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe de o parte, iar, pe de altă parte, stabilirea bunurilor ce pot fi acordate în compensare este numai atributul entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele expuse, constatând că soluţiile instanţelor de fond şi apel sunt legale, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.I. împotriva deciziei 398A din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6173/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6159/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
