ICCJ. Decizia nr. 6176/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6176/2010
Dosar nr. 42985/3/2007
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 42985/3 din 3 decembrie 2007, reclamanţii M.A.B. şi M.S. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1592 din 2 octombrie 2003 emisă de primarul general, Primăria municipiului Bucureşti, solicitând anularea acestei dispoziţii şi obligarea intimatei să restituie contestatorilor în natură, eventual parţial, imobilul proprietatea autorilor lor situat în sector 5, Bucureşti, iar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să le acorde alte bunuri în compensare sau să le acorde despăgubiri în condiţiile legii.
În motivarea cererii, contestatorii au arătat că autorii M.E., M.I., M.M. şi M.P. au dobândit în indiviziune, în cote egale de câte 1/4, prin moştenire de la mama lor M.M., un imobil, situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi curte - teren în suprafaţă de 294 mp., parterul având 4 camere, hol şi dependinţe, iar etajul tot 4 camere, hol şi dependinţe, aşa cum rezultă din procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor funciare din Bucureşti.
În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, cu toate că cei 4 coproprietari erau exceptaţi de la naţionalizare, deoarece erau funcţionari, motiv pentru care au adresat chiar memorii Consiliului de Stat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în termen legal, a fost formulată notificarea din 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului sau, în eventualitatea că nu ar fi posibil acest lucru, despăgubiri, anexând şi actele care dovedeau dreptul de proprietate, cât şi acte de stare civilă.
Contestatorii au arătat că nu au primit niciun răspuns despre stadiul de soluţionare al dosarului şi nici vreo solicitare de a depune acte suplimentare, motiv pentru care, la data de 19 octombrie 2007, au formulat o notificare înregistrată la executorul judecătoresc B.C., adresată primarului general al municipiului Bucureşti, prin care îi solicita să emită dispoziţia motivată, potrivit Legii nr. 10/2001 şi că, la data de 6 noiembrie 2007 a fost comunicată Decizia emisă de primarul general şi o adresă de înaintare a acestei dispoziţii.
Contestatarii consideră Dispoziţia nr. 1592/2003, nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit s-a reţinut că nu au făcut dovada dreptului de proprietate.
Chiar dacă nu s-a prezentat titlul de proprietate al bunicii M.M., faţă de actul susmenţionat, raportat şi la împrejurarea că imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretul nr. 92/1950, cu menţiunea de proprietari autorii M., coroborat cu dispoziţia art. 21 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut dovada că autorii erau proprietari.
În ceea ce priveşte cea de-a doua motivare a respingerii cererii formulate prin notificarea din 2001, că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor, s-a arătat că susţinerea este, de asemenea, nelegală, în contradicţie cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 154 din 6 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii M.A.B. şi M.S., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general; a anulat Dispoziţia nr. 1592 din 2 octombrie 2003 emisă de intimată, şi a obligat-o pe aceasta din urmă să emită în favoarea contestatorilor dispoziţie cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în sumă de 2.141.828,5 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea din 2 iulie 2001 trimisă prin Biroul Executorului Judecătoresc T.G., contestatarii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 5, ce a aparţinut autorului lor M.I. şi a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
În notificare, contestatorii au arătat că imobilul a fost compus din teren şi construcţie; că ulterior construcţia a fost demolată, şi că terenul este liber de dotări edilitare.
Prin Dispoziţia nr. 1592 din 2 octombrie 2003, Primăria municipiului Bucureşti a respins notificarea, reţinând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
În raport de data emiterii dispoziţiei contestate şi de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a verificat formularea în termen a contestaţiei, apreciind că aceasta a fost introdusă în termen, întrucât nu s-a făcut dovada comunicării dispoziţiei către contestatari. Astfel, la dosar a fost depusă o comunicare către M.A.B., însă nu s-a făcut dovada că aceasta a fost primită personal şi nici nu s-a depus borderoul de expediţii.
Cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a contestatorilor, s-a constatat că din procesul-verbal întocmit la 20 februarie 1940 de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti din 1940 rezultă că imobilul situat în Bucureşti,compus din teren în suprafaţă de 294 m.p. şi construcţie compusă din parter cu patru camere, hol şi dependinţe şi etaj cu aceeaşi compunere, aparţinea la data întocmirii procesului verbal în indiviziune, în cotă de 1/4 pentru fiecare, numiţilor: M.E., M.I., M.M. şi M.P., fiind dobândit prin moştenire de la mama lor M.M.
Din actul de partaj voluntar autentificat la data de 17 februarie 1945, reiese că M.M. era proprietara unui sfert din imobilul menţionat.
De pe urma defunctei M.M., decedată la 10 iunie 1977, a rămas ca moştenitor M.A.B., legatar universal, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 4 decembrie 1998 emis de B.N.P. D.A..
De pe urma defunctului M.P. a rămas ca moştenitor fiul său M.S., moştenitoarea acestuia fiind soţia supravieţuitoare M.F., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 8 octombrie 1991 eliberat de notariatul de Stat sector 6 Bucureşti, iar de pe urma acesteia a rămas ca moştenitor contestatorul M.S., conform certificatului de naştere al acestuia şi certificatului de moştenitor din 15 august 2006 eliberat de B.N.P. G.P.
În ceea ce priveşte pe coproprietara M.E., s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că reclamantul M.A.B. este şi moştenitorul acesteia, din actele depuse rezultând că E.M. este altă persană decât M.E.
Ca atare, s-a reţinut că reclamanţii fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, dar în limita cotei de 1/4 din imobil, fiecare. Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi interpretate în sensul că le-ar conferi contestatorilor vocaţia de a dobândi cote indivize din imobil la care autorii lor nu aveau dreptul.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, construcţia fiind demolată pentru construirea Centrului Civic, fără a se acorda despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa din 22 februarie 2008 emisă de SC C. SA şi, prin urmare, preluarea imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit .a) din Legea nr. 10/2001.
Sub aspectul modalităţii de restituire, potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură, fiind inclus în totalitate în perimetrul Parcului Izvor, obiectiv de interes public, astfel că se impune restituirea sa prin echivalent, respectiv prin despăgubiri băneşti.
Cu privire la valoarea despăgubiri lor, prima instanţă a constatat că prin raportul de expertiză s-a stabilit valoarea terenului prin raportare la 330,9 mp., însă din actul de proprietate rezultă că suprafaţa terenului era de 294 mp. Prin urmare, refăcând calculul, prima instanţă a constatat că valoarea terenului este de 294 mp. x 3,639 euro x 3,7482 (1 euro) = 4.010.071 lei (ron). Din raportul de expertiză rezultă că valoarea construcţiei demolate este de 273.586 lei. Valoarea totală a imobilului este de 4.283.657 lei, din care contestatorii au dreptul la jumătate, respectiv la 2.141.828,5 lei.
În ceea ce priveşte modalitatea de acordare a despăgubirilor, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 37A din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti,secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul declarat de apelanţii-contestatori M.A.B. şi M.S.; a respins apelul formulat de apelanta - intimată Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat intimata să emită în favoarea contestatorilor dispoziţie cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri pentru valoarea de 4.283.657 lei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cu privire la apelul declarat de contestatori, s-a apreciat că acesta este fondat, deoarece, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, de prevederile acestui act normativ beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În speţă, s-a recunoscut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 doar în limita cotei de 1/4 fiecare, avându-se în vedere că aceştia nu au administrat probe din care să rezulte succesiunea faţă de M.E. şi M.I., doi din cei patru coproprietari ai imobilului situat în Bucureşti, sector 5.
În apel, contestatorii M.A.B. şi M.S. au depus certificatul de moştenitor din 18 iulie 1966 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie Bucureşti, conform căruia la decesul defunctului M.I. a rămas ca succesor sora acestuia, E.M.
M.E., fiica lui M.S. şi M.M., s-a căsătorit în anul 1937 cu M.N., astfel cum rezultă din extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi din 1937 şi certificatul de căsătorie. E.M. este mama reclamantului M.A.B., aspect confirmat prin certificatul de moştenitor şi extrasul din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1939.
S-a conchis, că E.M. este una şi aceeaşi persoană cu M.E., astfel cum rezultă şi din declaraţia de notorietate autentificată de B.N.P. Ghizdavat – V.A.C.
Singura critică a apelanţilor contestatori a vizat reducerea despăgubirilor acordate de la 4.283.657 lei la suma de 2.141.828,5 lei, întrucât prima instanţă a constatat greşit că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor pentru coproprietarii M.E. şi M.I., însă această obligaţie a fost îndeplinită în faza procesuală a apelului de persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, şi, prin urmare, instanţa a admis apelul declarat de apelanţii M.A.B. şi M.S.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat intimata să emită în favoarea contestatorilor dispoziţie cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri, în temeiul legii speciale, pentru întreaga valoare a imobilului, constatată prin expertiza efectuată la fond, adică pentru valoarea de 4.283.657 lei.
Referitor la apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită susţinerea acesteia în sensul că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să analizeze pe fond soluţia asupra notificării, cât timp contestatorii nu au depus, în faza administrativă, actele necesare în justificarea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Procedura de soluţionare a notificării presupune o etapă administrativă, prealabilă şi una judiciară, facultativă. Cei nemulţumiţi de modul de soluţionare a notificării formulate, în prima etapă a mecanismului de aplicare a acestui act normativ, pot apela la justiţie, în condiţiile legii, în vederea satisfacerii drepturilor lor.
Ca atare, chiar şi în faţa instanţei de judecată, până la epuizarea tuturor căilor de atac, contestatorii sunt îndreptăţiţi să prezinte înscrisuri necesare soluţionării notificării, prin raportare la dispoziţiile legii speciale.
Cea de-a doua critică a apelantei Primăria municipiului Bucureşti, care a vizat ignorarea, de către prima instanţă, a modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005 - art. 16 din Titlul VII, a fost constatată, de asemenea nefondată, cu motivarea că dispoziţia contestată a fost emisă la data de 02 octombrie 2003, deci anterior adoptării Legii nr. 247/2005.
Din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 26 din Legea nr. 10/2001, după modificare.
Cum prezenta contestaţie a fost formulată în anul 2007, deci ulterior apariţiei Legii nr. 247/2005, în termenul prevăzut de legiuitor, nu mai poate fi trimisă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămâne supusă controlului instanţei judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după republicare, astfel cum erau acestea în vigoare la data emiterii actului.
Refuzul de a da curs căii de atac legal exercitată împotriva deciziei de respingere a notificării ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor care au vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt şi prevederile Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că, înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti avea obligaţia să înainteze dosarul către Prefectura municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului. Art. 16 din Titlul VI prevede, în mod expres, faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de masuri reparatorii, se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de ordinul prefectului.
Mai mult, înscrisuri avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei şi considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu au fost întregite cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum si in cazul moştenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu câte 3 luni prin OUG nr. 109/ 2001 şi prin OUG nr. 145/ 2001, cu o luna prin OUG nr. 184/ 2002, şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost prevăzute tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susţinerea notificării.
In cea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere prin care s-a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, s-a arătat că reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezii prin care să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, sau să declare că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat „de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001".
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Pârâtul nu a invocat, prin motivele de apel, incidenţa în speţă a prevederilor art. 24 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi, prin urmare, se constată că această critică este formulată omisso medio, iar sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
Critica potrivit căreia Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 248/2005, în sensul că „valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor" este, de asemenea, nefondată.
Astfel, obiectul prezentei contestaţii îl reprezintă Dispoziţia din 2 octombrie 2003 emisă de intimată, iar prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, în cazul soluţionării notificării înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi contestate în termenul legal, contestaţia priveşte nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, iar instanţele se pronunţă asupra contestaţiilor în limitele investirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.
De aceea, legal instanţele de fond şi apel au apreciat că în prezenta cauză contestaţia formulată în termen, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în anul 2007, rămâne supusă controlului instanţelor judecătoreşti sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată, devenit art. 26 în forma republicată.
Şi celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă sunt neîntemeiate.
Astfel, se susţine că înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, privind dovada proprietăţii, trebuiau depuse la dosarul administrativ, odată cu notificarea sau în termenul de 18 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în original.
Or, nedepunerea tuturor actelor doveditoare necesare soluţionării notificării la dosarul administrativ, nu limitează dreptul instanţei de a soluţiona litigiul pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative, întrucât o asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţia României şi recunoscut părţilor prin art. 6 din C.E.D.O.
Garanţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. cuprinde atât dreptul părţilor de a-şi susţine prin probe cererile, dar şi dreptul instanţei de a încuviinţa şi administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei.
Şi critica potrivit căreia, reclamantul avea obligaţia să depună dovezi prin care să facă dovada că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietate a terenului de către stat este nefondată, întrucât din adresa din 22 februarie 2008 emisă de SC C. SA, rezultă că imobil a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, construcţia fiind demolată pentru construirea centrului civic, fără a se acorda despăgubiri.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 37A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6179/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6173/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
