ICCJ. Decizia nr. 6173/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6173/2010
Dosar nr. 3192/30/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1321/PI din 11 mai 2009, Tribunalul Timiş a respins contestaţia formulată de reclamanta D.V., în contradictoriu cu primarul oraşului Sannicolau Mare, pentru anularea Dispoziţiei nr. 696 din 4 martie 2008, prin care s-a respins notificarea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că autoarea reclamantei, D.M., a depus notificarea din 14 februarie 2002, în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul înscris în C.F. Sannicolau Mare, teren în suprafaţă de 2.877 m.p. Ca urmare a decesului notificatoarei, intervenit la 28 iulie 2007, acţiunea a fost continuată de reclamanta D.V., fiica defunctei, care a solicitat despăgubiri băneşti în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 696 din 4 martie 2008, s-a respins notificarea cu motivarea că notificatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului.
Instanţa a reţinut legalitatea acestei dispoziţii, prin aceea că imobilul a fost înstrăinat la data de 28 aprilie 1981 de către proprietara D.M., în favoarea cumpărătorului T.G., în cotă de 1/1 construcţii, fără teren, care a trecut în proprietatea Statului Român.
S-a mai reţinut, că la data de 17 iulie 1990, în C.F. a imobilului, s-a evidenţiat şi construcţia cu nr. 46A, proprietatea numiţilor S.P. şi S.M., ca bun comun, prin edificare, cu 1/4 teren, iar la 17 decembrie 1992, în baza cererii depuse şi în conformitate cu Decizia nr. 1315/1992 a Consiliului judeţean Timiş, terenul aferent caselor a constituit proprietatea deţinătorilor celor două construcţii, în cotă de câte 1/2 părţi fiecare, fiind parcelat în baza sentinţei civile nr. 207/1996, teren în suprafaţă de 1.720 m.p., şi teren în suprafaţă de 1.157 m.p.; că imobilul a fost transcris în C.F. nou în favoarea numitului T.G., cu drept de ieşire din indiviziune, anterior cumpărare şi atribuire nr., iar imobilul 2 s-a transcris în C.F. nou în favoarea familiei S. - bun comun - drept ieşire indiviziune, anterior edificare şi atribuire nr. De asemenea, s-a reţinut, că antecesoarea reclamantei a înstrăinat bunul în litigiu, astfel că reclamanta în cauză nu justifică un drept la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 288/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta D.V., reţinând, în esenţă, că apelanta, deşi reprezentată de avocat ales, nu a solicitat administrarea probelor propuse în declaraţia de apel; că, la termenul de judecată din 23 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat judecarea apelului pe fond, şi că, în raport cu principiul disponibilităţii care guvernează materia civilă, instanţa a evaluat litigiul în raport cu probele administrate în cadrul instanţei de fond.
Instanţa de apel a constatat legalitatea dispoziţiei atacate, dat fiind că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 2.877 m.p., probele relevând că antecesoarea acesteia a înstrăinat imobilul, operaţiuni înregistrate în C.F.-ul imobilului, ulterior dezmembrat, astfel cum corect a reţinut prima instanţă.
De altfel, acestea nu au fost contestate de către apelantă nici în faţa primei instanţe şi nici în apel.
Mai mult, reclamanta nu a depus actele de înstrăinare efectuate de antecesoarea sa, nu a întreprins demersuri judiciare de natură a anula înscrisurile din C.F., respectiv înscrisurile care au stat la baza intabulărilor evidenţiate în C.F.-ul imobilului, nu a atacat actul de dezmembrare al imobilului, şi nu a depus nici un titlu de proprietate asupra acestuia, din care să rezulte dreptul de proprietate al antecesoarei sale asupra terenului în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.V., criticând-o pentru nelegalitate, fără să indice vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că atât prima instanţă, cât si instanţa de apel nu au stabilit exact starea de fapt cu privire la imobilul ce a făcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001; că, deşi a solicitat efectuarea unui probatoriu în acest sens, instanţele nu l-au pus in discuţia părţilor, şi, prin urmare, în mod greşit, nu l-au încuviinţat şi administrat, şi că instanţa de apel a făcut referire, în conţinutul deciziei civile atacate, la principiul disponibilităţii însă a omis să facă trimitere la principiul rolului activ al instanţei, care guvernează procesul civil şi rolul instanţelor judecătoreşti, în sensul în care instanţa este obligată să afle adevărul şi să stabilească cât mai corect starea de fapt.
Prin urmare, instanţa de apel trebuia să lămurească dacă imobilul ce a făcut obiectul notificării a fost preluat în mod abuziv sau nu de către Statul Român.
De asemenea, s-a mai arătat că parcela cadastrală, în suprafaţă de 2.877 m.p. ce a aparţinut antecesoarei sale a fost preluată de stat abuziv şi era de fapt curte si gradină; că terenul ce a constituit curtea a aparţinut construcţiei edificată pe această parcelă, construcţie care a făcut obiectul vânzării către numitul T.G., şi că întreaga suprafaţă de teren nu a putut face obiectul vânzării, întrucât în anul 1981 Statul Roman a emis decrete prin care toate terenurile intravilane si extravilane treceau în proprietatea statului in mod abuziv.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanţa constată următoarele:
Deşi nu arată expres în motivarea cereii de recurs, susţinând că instanţa de apel a fost lipsită de rol activ în soluţionarea cererii de apel, în sensul că „nu a administrat probatoriul necesar stabilirii stării de fapt al imobilului ce face obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001", reclamanta a invocat implicit pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.
De asemenea, susţinând că imobilul ce a aparţinut antecesoarei sale a fost preluat abuziv de către Statul Român, deoarece nu tot terenul a făcut obiectul vânzării, aceasta făcând dovada dreptului de proprietate şi a calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta critică Decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor acestui act normativ.
Dezvoltarea criticilor formulate, aşa cum a fost expusă mai sus, permite încadrarea lor de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi, examinând Decizia în limitele acestor motive de recurs, instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.".
În speţă, se invocă lipsa de rol activ a instanţelor de fond şi apel în ceea ce priveşte administrarea probatoriului adecvat pentru stabilirea situaţiei de fapt, respectiv pronunţarea hotărârilor în fond şi apel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc".
Se constată, că, în speţă, prima instanţă a administrat probatoriul solicitat de reclamantă prin contestaţie, iar, prin cererea de apel, într-adevăr, reclamanta a propus, în condiţiile art. 292 C. proc. civ., administrarea de probe noi, însă, deşi aceasta a beneficiat de asistenţă juridică calificată, nu a solicitat încuviinţarea completării probatoriului în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu probele propuse prin cererea de apel.
Prin urmare, critica privind lipsa rolului activ al instanţei este nefondată, deoarece aceasta nu poate ordona anumite dovezi, câtă vreme părţile au mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau, pe de o parte, iar, pe de altă parte, rolul activ al instanţei, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
De aceea, motivul de recurs formulat de recurenta-reclamantă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.
Celelalte critici formulate de recurentă, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce urmează:
Instanţele de fond şi apel au stabilit pe deplin situaţia de fapt, reţinând că, prin dispoziţia contestată, a fost respinsă notificarea formulată de autoarea reclamantei cu motivarea că „notificatoarea nu face dovada dreptului de proprietate asupra acestuia"; că, reclamanta, în calitate de moştenitoare legală a notificatoarei D.M., nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în litigiu şi, implicit, nici a calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, întrucât terenul în litigiu, fiind aferent construcţiei înstrăinate de autoarea sa către T.G. în cotă de 1/1, a trecut în proprietatea statului, aşa cum rezultă din extrasul de C.F., şi ulterior dezmembrat, iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe acesta erau edificate două construcţii.
Faţă de situaţia de fapt pe deplin stabilită de instanţele de fond şi apel, se constată că raportului juridic dintre vânzător ( autoarea reclamantei ) şi cumpărător ( numitul T.G. ) i-au fost aplicate la acea dată prevederile art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 58/1974, în conformitate cu care terenurile din intravilan (perimetru construibil) puteau fi dobândite numai prin moştenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.
Aşa cum se menţionează, cu caracter îndrumător şi la art. 1 pct. 1.4 lit. c) din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluţionat această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscând acestora dreptul (vocaţia) de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiilor cumpărate, se constată că cererea reclamantei prin care solicită să fie considerată ca abuzivă preluarea terenului este neîntemeiată, cu motivaţia că acesta nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care construcţia aferentă terenului în litigiu nu a fost demolată, legiuitorul a recunoscut dreptul de a obţine titlul de proprietate pe terenul preluat de stat, aferent construcţiei cumpărate, dobânditorului construcţiei, în condiţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.
Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că a trecut în proprietatea statului de la autoarea sa, urmare a vânzării construcţiei, numai o parte din terenul în suprafaţă de 2.877 m.p., respectiv numai „curtea" nu şi „grădina" pentru ca în condiţiile Legii nr. 10/2001 să fie îndreptăţită la măsuri reperatorii pentru terenul respectiv.
De aceea, legal, instanţa de fond a respins contestaţia formulată de reclamanta D.V., soluţie menţinută prin Decizia recurată, reţinând că reclamanta nu justifică dreptul la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul în litigiu.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 288/A din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6176/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6170/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
