ICCJ. Decizia nr. 6322/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6322/2010
Dosar nr. 13851/3/200.
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 580/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta C.M. împotriva Dispoziţiei nr. 9739/2008 emisă de intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul General , ca neîntemeiată.
S-a reţinut că terenul solicitat de reclamantă a fi restituit în natură, este afectat de elemente de sistematizare, iar terenul solicitat în compensare figurează pe numele unui alt proprietar.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta arătând că terenul solicitat în compensare este liber, nu are număr poştal şi poate fi restituit în natură.
Prin Decizia civilă nr. 108A din 15 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul, instanţa reţinând că, prin notificări succesive adresate pârâtului, reclamanta a solicitat restituirea în natură, prin compensare a unei suprafeţe de teren de 125 mp situat în Bucureşti, sector 4, aflată în vecinătatea terenului ce i-a fost expropriat prin Decretul nr. 163/1964, însă, prin Dispoziţia nr. 9739/2008 i s-au acordat măsuri reparatorii, avându-se în vedere că terenul solicitat era afectat de elemente de sistematizare, precum şi faptul că terenul alăturat a fost expropriat de la un alt proprietar, fiind revendicat în baza Legii nr. 247/2005 (pag. 55 - 56 dos. fond).
Împotriva deciziei civile nr. 108A din 15 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta, încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a interpretat eronat precizările şi înscrisurile depuse la dosar, nepronunţându-se asupra considerentelor invocate prin cererea de apel referitoare la compensarea cu un alt teren liber.
Arată că, a invocat prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001-republicată, iar solicitarea sa de restituire prin compensare este justificată, întrucât intimata Primăria municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din textul acestuia articol, precum şi cele din normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevăzute în HG nr. 250/2007, texte ce relevă faptul că unităţile deţinătoare au obligaţia ca, în dispoziţia pe care o emit ca urmare a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, mai întâi să se pronunţe cu privire la posibilitatea acordării către persoana îndreptăţită în compensare a altor bunuri sau servicii, iar în situaţia în care acest lucru nu este posibil, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Mai arată că, în mod eronat s-a reţinut că terenul solicitat spre compensare ar fi fost expropriat de la un alt proprietar, fiind revendicat.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:
În ce priveşte motivul de nelegalitate vizând greşita aplicare a legii, trebuie arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În raport cu dispoziţiile pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent este obligatorie şi ea permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine, care se află în circuitul civil şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
Întrucât există solicitarea persoanelor îndreptăţite cu privire la aplicarea măsurii de compensare, singurul aspect care trebuia lămurit în speţa de faţă şi care de altfel constituie critică în recurs, era dacă terenul solicitat a fi atribuit în compensare este disponibil şi deci, poate fi acordat ca măsură reparatorie.
Reclamanta a solicitat să îi fie atribuită în compensare o suprafaţă de 125 mp, aflată în vecinătatea celei expropriată.
Or, faţă de situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţele de fond şi care nu mai poate fi reanalizată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., întreaga suprafaţă de 125 mp face obiectul unei cereri de revendicare, astfel că în mod corect s-a apreciat că nu este întrunită condiţia cerută de dispoziţiile legale enunţate şi anume aceea ca bunul să fie disponibil.
În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dat în vederea respectării exigenţelor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, legiuitorul naţional a impus determinarea unui portofoliu de bunuri sau servicii identificate de unitatea deţinătoare, care pot face obiectul unor măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest context, Primăria municipiului Bucureşti a probat imposibilitatea compensării prin faptul că terenul solicitat a fost expropriat de la proprietarul B.G., trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 163 din 02 aprilie 1964, în prezent fiind revendicat de acesta în baza Legii nr. 247/2005, iar prin note succesive entitatea deţinătoare a precizat că nu deţine bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare.
Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţele nu ar fi observat că a solicitat un alt teren decât cel expropriat şi revendicat de numitul B.G. nu este sustenabilă, câtă vreme, reclamanta a precizat că doreşte în compensare terenul "alăturat" celui ce i-a fost expropriat, instanţele, în urma analizării înscrisurilor – adrese, note, schiţe cadastrale, şi a expertizei efectuate în cauză (filele 211-214 dosar fond), concluzionând corect că terenul vecin nu poate fi acordat în compensare.
Astfel, demersul reclamantei de a solicita datele referitoare la posibilitatea acordării unui anumit bun ca echivalent valoric celui preluat de stat, a primit un răspuns defavorabil din partea autorităţilor locale, susţinându-se neechivoc posibilitatea acordării unui teren în compensare de către autoritatea locală care a probat că opţiunea persoanei îndreptăţite nu are acoperire faptică.
În alte cuvinte, art. 1 alin. (2) al legii speciale de reparaţie, care spunând că „ în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent - şi, mai apoi, că - măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv", trimite îndeajuns de tranşant la concluzia că iniţiativa compensării cu alt bun aparţine unităţii deţinătoare, iar nu persoanei îndreptăţite, aşa cum nejudicios, în dispreţul normei legale supra enunţate, cum şi a acelora circumscrise alin. (10) apartenent art. 10 şi, nu în ultimul rând, alin. (8) apartenent art. 11 (care, prin termenii folosiţi inculcă ideea, că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi, mai apoi, că acordul persoanei îndreptăţite asupra măsurii, intervine doar ulterior ofertei formulate de entitatea învestită cu soluţionarea notificării) tind la a acredita petiţionara.
Context în care, devine îndeajuns de legitimă şi concluzia că notificantului nu-i este îngăduit nici să solicite un anumit bun în compensare, fără ca în prealabil deţinătorul bunului să-si fi exprimat oferta în sensul că acel bun poate ieşi din patrimoniul său.
De aceea, pretenţiile alegate au a se privi ca neîntemeiate.
Ca urmare, în mod corect instanţele au statuat în sensul că în cauză s-ar impune măsura reparatorie prin echivalent cuprinsă în Dispoziţia nr. 9739 din 12 martie 2008, câtă vreme, în absenţa unor probe contrare, nu există posibilitatea atribuirii unui bun (teren) cu o valoare egală celui preluat abuziv de stat.
Aşa fiind, recursul reclamantei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei civile nr. 108A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6323/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6320/2010. Civil → |
|---|
