ICCJ. Decizia nr. 6323/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6323/2010
Dosar nr. 9799/1/200.
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Prahova la 15 decembrie 2005 contestatorii M.A., M.P., B.M. şi N.G. au solicitat în contradictoriu cu Primarul Municipiului Ploieşti anularea în parte a dispoziţiei nr. 7985/2005 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
În motivarea contestaţiei, contestatorii au arătat că, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Ploieşti au solicitat să li se restituie în natură suprafaţa de cca 788 mp care a fost proprietatea părinţilor lor, trecut abuziv în proprietatea statului, iar pentru construcţiile demolate aflate pe teren, să primească despăgubiri.
Au mai arătat contestatorii că o parte din terenul solicitat este liberă şi în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, prin Legea nr. 247/2005 trebuie să li se restituie în natură, iar pentru restul de teren pe care se află construcţii de locuinţe, solicită un alt teren în compensare.
Prin sentinţa civilă nr. 66/2006 a Tribunalului Prahova s-a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 7985/2005 a Primarului Municipiului Ploieşti s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, întrucât terenul revendicat este de utilitate publică, fiind ocupat de blocuri de locuinţe şi amenajări aferente, iar construcţiile ce s-au aflat pe acesta la data exproprierii au fost demolate, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a mai reţinut, de asemenea, că din adresa nr. 34418/19717/2001 a Primăriei Municipiului Ploieşti rezultă că în urma verificărilor efectuate pe terenul aferent imobilului proprietatea autorilor contestatorilor, acesta face parte din domeniul public al Municipiului Ploieşti, neputând fi restituit în natură.
A precizat instanţa de fond că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie, de regulă, în natură, iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptăţită poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatorii pentru următoarele motive:
Apelanţii au menţionat că proprietatea este un drept inviolabil şi sacru şi nimeni nu poate fi lipsit de acest drept, iar Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 ignoră aceste drepturi ale cetăţeanului.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 113 din 6 iunie 2006 a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorii M.A., M.P. şi N.G., împotriva sentinţei civile nr. 66 din 18 ianuarie 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatoarea B.M. şi intimatul Primarul Municipiului Ploieşti.
Cererea apelanţilor de a i se da un alt teren în natură prin compensaţie, în situaţia în care nu este posibilă restituirea pe vechiul amplasament a fost respinsă de instanţa de apel, întrucât potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2001, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită este obligată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale.
Împotriva deciziei sus menţionate a formulat recurs reclamantul M.A., iar prin Decizia nr. 4285 din 28 mai 2007. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia nr. 113 din 06 iunie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele considerente:
Constatând poziţia părţilor, instanţa avea îndatorirea, în exercitarea rolului activ, în scopul aflării adevărului, să ordone efectuarea unei expertize tehnice.
Instanţa supremă a mai reţinut că era necesară şi completarea probei cu înscrisuri pentru a se stabili dacă unitatea pârâtă deţinătoare are un teren liber care să poată fi oferit prin compensare, deoarece prin cererea de chemare în judecată s-au cerut şi măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri oferite în echivalent.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti care a dispus efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea topografie ce a fost depus la dosarul cauzei de către expert M.C.D.. Acesta a concluzionat că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea imobilului litigios ocupă în totalitate terenul, respectiv există blocul 15 H, punctul termic şi spaţii verzi.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prin Decizia nr. 126 din 23 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul M.A., arătând că, deşi, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului prin care reclamantul solicitase, fie restituirea în natură a terenului preluat de stat, fie acordarea în compensaţie a unui alt teren cu aceeaşi suprafaţă în zona respectivă sau în altă zonă Curtea de Apel nu s-a pronunţat decât asupra primei cereri, stabilind pe baza unui raport de expertiză cu care reclamantul nu a fost de acord, că terenul preluat de stat este ocupat integral şi nu poate fi restituit în natură.
Prin Decizia nr. 5337 din 08 mai 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de acesta şi a casat Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel a analizat doar motivul privitor la restituirea în natură a terenului preluat de la părinţii săi, nu şi pe cel referitor la refuzul nejustificat al pârâtei de a oferi un teren în compensare.
Sub acest aspect, Curtea de Apel a nesocotit, atât limitele devoluţiunii după casare reglementate de art. 315 alin. (3) C. proc. civ., cât şi una din indicaţiile deciziei casare privitoare la necesitatea completării probelor şi stabilirii situaţiei de fapt, indicaţie de care era ţinută conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Investită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Ploieşti, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în considerarea motivaţiei reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei adrese către Primăria Ploieşti pentru a fi depuse la dosar înscrisuri din care să rezulte existenţa sau inexistenţa unor terenuri libere pentru compensare terenului ce a aparţinut autorilor contestatorului, teren situat în oraşul Ploieşti, respectiv lista întocmită şi afişată la sediul primăriei în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001, listă care a fost depusă la dosarul cauzei la termenul din data de 8 octombrie 2009.
Sub acest aspect a fost reiterată soluţia pronunţată anterior de către Curtea de Apel Ploieşti, având în vedere faptul c, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert M.C. s-a reflectat că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea în natură a imobilului situat în Ploieşti, ocupă în totalitate terenul în litigiu cu blocuri de locuinţe şi amenajările aferente, astfel încât se constată că, în speţă, s-a realizat utilitatea publică, iar construcţiile preluate de autorii contestatorilor au fost demolate, astfel încât în mod corect s-a constatat că se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel încât, cererea de restituire în natură a acestuia nu este posibilă.
S-a mai reţinut că apelanţii nu au făcut dovada că pe raza Municipiului Ploieşti ar exista alte terenuri aflate la dispoziţia unităţii administrativ teritoriale pe care ar fi de acord să le primească în compensare.
Consecinţa firească a interpretării art. 11 alin. (3) şi art. 10 din Legea nr. 10/2001 sus amintite este concluzia că bunurile pot fi oferite spre compensare doar dacă sunt la dispoziţia unităţii administrativ teritoriale menţionată în Legea nr. 10/2001, dacă se află pe lista întocmită şi afişată la sediul primăriilor, conform art. 1 alin. (5) din lege şi dacă pentru acesta este manifestat în mod expres acordul persoanei îndreptăţite.
Cum aceste condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ, instanţa de apel, luând act de lipsa acordului contestatorilor de a primi vreunul din bunurile înscrise în tabelul afişat la sediul Primăriei Municipiului Ploieşti şi înaintat instanţei de judecată, a constatat că apelul acestora nu poate fi admis, motiv pentru care a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
În mod greşit instanţa de apel nu i-a acordat terenul în compensare, deşi exista şi posibilitatea de a-i fi restituit în natură terenul respectiv sau un alt teren echidistant faţă de centrul oraşului.
Se consideră că există multe terenuri libere care nu au fost trecute pe lista publică afişată de Primărie, soluţionându-i-se astfel defavorabil cererile sale de restituire în natură a terenului respectiv.
Se conchide de către recurent că i se încalcă dreptul de proprietate garantat de Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (10) raportat la art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Aceleaşi prevederi legale instituie o procedură obligatorie ce reglementează modalitatea în care sunt acordate bunurile sau serviciile ce pot fi acordate spre compensare, în sensul întocmirii unui tabel care să cuprinsă aceste terenuri şi din cadrul căruia urmează a fi ales bunul solicitat în compensare.
Criticile recurentului – reclamant ce ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greşita respingere a cererii de acordate de teren în compensare cu cel preluat de stat, cerere asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5337/2009 a dispus verificarea situaţiei respective, de către Curtea de Apel Ploieşti.
Instanţa de apel în mod just a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, art. 1 şi art. 10 din aceeaşi lege, nefiind incident acest motiv de modificare a deciziei recurate.
Soluţia recurată este dată cu respectarea legii, constatându-se în mod corect că este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru a fi acordate terenuri în compensare şi anume acordul reclamantului şi existenţa unor astfel de terenuri la dispoziţia Primăriei.
Acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii este stabilită astfel ca o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii respective a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Celelalte critici ale recurentului ce vizează respingerea cererii sale de restituire în natură nu mai pot face obiectul analizei instanţei, dat fiind faptul că aceste susţineri au fost considerate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca nefiind critici încadrabile în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., modalitatea rezolvării lor de instanţele anterioare dobândind putere de lucru judecat.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva deciziei civile nr. 168 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6324/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6322/2010. Civil → |
|---|
