ICCJ. Decizia nr. 6325/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6325/2010
Dosar nr. 3696/102/200.
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 771 din 2 iunie 2009, Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.B., K.I., M.E., K.A., K.K.I., H.M.I. şi N.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureş, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere că, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, consiliul local este un organ deliberativ, iar în litigiile care au implicaţii asupra patrimoniului persoanei juridice, calitatea procesuală o are unitatea administrativ teritorială (în speţă municipiul), iar reprezentarea acesteia se face prin primar [potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 215/2001]; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, instanţa considerând că, faţă de natura litigiului - revendicare decurgând din expropriere - şi având în vedere că Statul Român este înscris în cartea funciară în calitate de proprietar, nu prezintă relevanţă prevederile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 referitoare la administrarea domeniului public de către consiliul local, câtă vreme în cauză nu este vorba de administrarea domeniului public, iar pe fondul cauzei, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă reclamanţilor, reţinându-se că, potrivit Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel de către reclamanţi, invocându-se faptul că litigiul a fost soluţionat cu lipsă de procedură faţă de pârâtul Consiliul local al municipiului Târgu Mureş, în contextul în care s-a prezentat Municipiul Târgu Mureş, prin Primar, iar prin cererea introductivă de instanţă, au urmărit să demonstreze faptul că au un drept de proprietate asupra terenului din litigiu, drept care a trecut în mod temporar în proprietatea statului prin decret de expropriere pentru utilitate publică şi, întrucât scopul exproprierii nu a fost atins, bunul a ieşit din patrimoniul lor fără a fi respectate condiţiile prevăzute de art. 480-481 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 112 A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelul reclamanţilor, reţinând că, prin cererea de chemare în judecată s-a invocat drept temei juridic art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar la termenul din data de 19 mai 2009, aceştia au precizat faptul că înţeleg să invoce şi prevederile art. 480 şi urm. C. civ., cerere respinsă ca tardivă, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ.
Astfel, cererea reclamanţilor a fost analizată doar sub aspectul admisibilităţii acesteia, instanţa de apel supunându-se forţei obligatorii a deciziei nr. 53/2007, pronunţată în recursul în interesul legii de I.C.C.J., respectiv deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a I.C.C.J., concluzionând că dreptul de acces la justiţie nu este încălcat, câtă vreme reclamanţii au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Cu privire la lipsa de procedură cu pârâtul Consiliul local al municipiului Târgu Mureş, instanţa de apel, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, a constatat că procedura de citare cu pârâtul a fost legal îndeplinită, iar în instanţă acesta a fost reprezentat de consilieri juridici, care, conform delegaţiilor depuse, erau împuterniciţi să apere interesele Municipiului Târgu Mureş şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, prin urmare şi ale Consiliului local al municipiului Târgu Mureş.
Împotriva deciziei civile nr. 112/A din 28 octombrie 2009 pronunţată în cauză, au declarat recurs reclamanţii, arătând pe de o parte, că hotărârea dată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., precum şi faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că instanţa a soluţionat cauza ignorând lipsa de procedură cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Târgu Mureş, mandatul de reprezentare acordat de Municipiul Târgu Mureş, prin Primar, nefiind valabil.
Se arată că cererea de chemare în judecată cu care reclamanţii au înţeles să învestească instanţa de judecată, tinde să demonstreze faptul că aceştia au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, drept ce a trecut în mod temporar în proprietatea statului prin decret de expropriere pentru utilitate publică, însă, de la momentul exproprierii şi până în prezent, destinaţia de utilitate publică a imobilului, şi deci, scopul exproprierii nu a fost atins. Imobilul în litigiu se găseşte în posesia pârâtului, fără ca acesta să deţină un titlu valabil asupra acestuia, atingând dreptul de proprietate al reclamanţilor şi cauzând o ingerinţă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional CEDO, astfel că dispoziţiile legale pertinente aplicabile soluţionării cauzei sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. si art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O altă critică este adusă modului în care instanţele au reţinut soluţiile promovate prin recursuri in interesul legii, soluţii care nu dau o dezlegare de drept, conform destinaţiei legislative, ci lipsesc persoanele îndreptăţite de posibilitatea recuperării imobilelor expropriate anterior lunii decembrie 1989, închizând astfel posibilităţile legale ale părţilor de a se mai adresa instanţelor.
Neexistând o cale de atac reglementată împotriva unei decizii de îndrumare de tipul celei în temeiul căreia s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, revine judecătorului speţei să aprecieze în ce măsură, aplicarea caracterului obligatoriu al unei astfel de decizii, se impune în detrimentul respectării principiului fundamental al accesului la justiţie dat de art. 6 din CEDO.
La termenul din 25 noiembrie 2010, apărătorul reclamanţilor a susţinut că soluţionarea cauzei a fost făcută în lipsa reprezentantului Ministerului Public, deşi era obligatorie prezenţa sa.
Examinând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru motivele ce succed:
Reclamanţii susţin că instanţele anterioare au soluţionat cauza cu ignorarea procedurii viciate în privinţa pârâtului Consiliul Local al municipiului Târgu Mureş.
În mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că reclamanţii nu prezintă interes procesual pentru invocarea acestei excepţii, în contextul în care un atare viciu nu a fost identificat de partea care ar fi fost prejudiciată prin neobservarea lui de către prima instanţă, iar interesele municipiului Târgu Mureş şi alte autorităţilor administraţiei locale au fost apărate prin împuterniciţi, conform delegaţiilor existente la dosar.
Consiliul Local, conform art. 1 alin. (1) lit. d) şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este autoritate deliberativă, iar Primăria este o autoritate executivă, care pune în aplicare şi duce la îndeplinire hotărârile şi dispoziţiile Consiliului Local, conform art. 61 şi art. 77 din Legea nr. 215/2001. Primăria este o instituţie publică cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local.
Raportându-ne strict la autonomia locală, şi având în vedere dispoziţiile art. 66-69 din Legea nr. 215/2001, se poate spune că primarul are trei categorii de sarcini: de reprezentare; de execuţie al Consiliului Local şi de şef al administraţiei locale şi a aparatului.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 215 /2001, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice, române sau străine, precum şi în justiţie. Faptul că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiţie, nu exclude dimpotrivă, presupune ca în justiţie să figureze, în calitate de pârât şi Consiliul Local. Astfel, calitatea procesuală pasivă a Consiliului local este determinată de prevederile art. 38 lit. 7) din Legea nr. 215/2001, conform cărora acesta este organul care administrează domeniul public şi privat al oraşului.
Cu privire la critica ce vizează participarea obligatorie a procurorului, este de observat că aceasta nu poate fi primită întrucât, potrivit deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999, pronunţată în recursul în interesul legii de I.C.C.J., dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea de bunuri expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar prezenţa reprezentantului Ministerului Public nu este obligatorie la judecarea cererilor de retrocedare a bunurilor expropriate, cum este cazul de faţă.
În ceea ce priveşte critica ce vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată că nu este sustenabilă, având în vedere următoarele considerente:
În drept, prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care a intrat în vigoare pe data de 2 iunie 1994, s-a prevăzut, printre altele, posibilitatea retrocedării către foştii proprietari a bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute şi dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
În scopul unificării practicii judiciare şi a interpretării unitare a legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a pronunţat Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 prin care a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă scopul exproprierii nu a fost realizat.
Ulterior, în urma apariţiei Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a pronunţat Decizia în interesul legii nr. LIII din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor şi cererilor, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti.
Astfel de decizii trebuie aplicate, pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1) al aceluiaşi cod, anume, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor neputând fi înlăturată pe cale de interpretare, astfel cum se încearcă prin criticile recursului de faţă.
Totodată, este de menţionat că în aplicarea legii şi a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepţional şi în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existenţa unei ingerinţe în exerciţiul unui drept al lor nu au acţionat în justiţie, în termenele şi procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obţine protecţia acelui drept, ci au rămas în pasivitate.
În fapt, în speţă, imobilul aflat în litigiu, a fost expropriat din patrimoniul proprietarilor tabulari prin Decretul nr. 235/1988, anterior datei de 22 decembrie 1989 prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii au înţeles să promoveze acţiune în justiţie abia la data de 6 decembrie 2007.
Referitor la imobilul menţionat, este de observat însă că măsura exproprierii a fost executată, respectiv foştii proprietari au fost deposedaţi de imobil, caz în care, ea nu mai poate face obiectul undei măsuri de restituire în natură.
Pentru a obţine restituirea în natură a terenului rămas liber de construcţii şi care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanţii aveau deschisă calea procedurii prevăzută de dispoziţiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, reclamanţii nu au contestat măsura exproprierii şi nici nu au făcut dovada că ar fi exceptaţi în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau dovada că din motive independente de voinţa lor nu au putut acţiona în termenele legale conform procedurii judiciare prevăzută de această lege specială de reparaţie.
Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, reclamanţii au formulat, la data de 6 decembrie 2007, o cerere de retrocedare a imobilului, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi Decizia VI/1999 a C.S.J., ignorând reglementarea specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
O astfel de cerere nu mai putea fi însă soluţionată în procedura prevăzută de actul normativ menţionat, care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor pentru utilitate publică, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. LIII/2007 a I.C.C.J., dată în aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Extinderea sferei de aplicare a dispoziţiei art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare a imobilelor preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. VI/1999 a C.S.J. era justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic şi şi-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, până la apariţia unei astfel de reglementări, care s-a realizat prin Legea nr. 10/2001.
Este de observat că soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop şi anume, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparaţie, iar alţii, cei deposedaţi prin expropriere în aceeaşi perioadă de timp, să poată acţiona în justiţie(inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparaţie sau în cazul pasivităţii, cu consecinţa pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) şi pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar şi principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Totodată, este de observat că, în speţă, absenţa despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul art. 35 din Legea nr. 33/1994 supus analizei în prezenta cauză) se datorează culpei reclamanţilor care nu au contestat măsura de deposedare abuzivă şi nu au acţionat în justiţie în scopul obţinerii restituirii bunului sau a unei despăgubiri în cadrul procedurilor clare şi coerente, instituite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Mai mult, prin Decizia nr. LIII/2007, I.C.C.J. a statuat cu privire la o chestiune de ordin procedural, privind concursul dintre două reglementări normative referitoare la aceleaşi situaţii juridice şi care au primit soluţii diferite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenţie care s-a impus exclusiv în scopul unificării, pe viitor, a practicii judiciare.
Prin Decizia menţionată Înalta Curte nu a statuat în nici un fel cu privire la exerciţiul dreptului de proprietate al vreunei persoane şi cu atât mai puţin cu privire la dreptul acesteia de a fi despăgubită în caz de expropriere.
Este de observat şi faptul că dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional nu pot fi interpretate în sensul că persoanele pot să se adreseze justiţiei oricând şi în afara procedurilor legale instituite în scopul obţinerii protecţiei judiciare pentru dreptul pretins încălcat şi nici în sensul că acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din Convenţie, analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile şi previzibile.
Totodată, este de menţionat şi faptul că Decizia nr. LIII/2007 este în concordanţă cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale I.C.C.J. (în considerentele căreia este, de altminteri, şi enunţată), decizie prin care s-a statuat în ce condiţii se poate acorda prioritate Convenţiei în detrimentul legii de reparaţie, cu referire însă la acţiunea în revendicare, chestiune care însă nu face obiectul judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii precizând tardiv ca şi temei juridic art. 480 şi urm. C. civ.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia atacată şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii H.M.I., K.A., K.I., K.K.I., M.E., M.B. şi N.E. împotriva deciziei civile nr. 112/A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6327/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6324/2010. Civil → |
|---|
