ICCJ. Decizia nr. 6338/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6338/2010
Dosar nr. 2510/3/200.
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 21 august 2006, înregistrată la Judecătoria sector 2 Bucureşti, reclamantul S.E.D. a chemat în judecată pe pârâta D.E. solicitând instanţei ca, prin suplinirea consimţământului pârâtei, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 5500 mp teren situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 31 martie 1999 reclamantul a încheiat cu pârâta un antecontract de vânzare cumpărare autentic pentru 1/2 din suprafaţa totală de 11000 mp teren. Conform art. 3 din antecontract părţile s-au obligat să obţină titlu de proprietate şi ca în termen de 30 zile de la obţinerea titlului să încheie actul de vânzare în formă autentică.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1073 şi art. 1075 C. civ., arătând că titlul de proprietate a fost obţinut la data de 03 august 1999 fiind reprezentat de sentinţa civilă nr. 10291/1999 rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, iar pârâta refuză să îşi îndeplinească obligaţiile asumate în calitate de promitentă vânătoare.
La data de 18 octombrie 2006 pârâta D.E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare cumpărare pentru lipsa totală a consimţământului, fraudă la lege şi inexistenţa unui preţ sincer şi serios.
La data de 23 octombrie 2006 reclamantul S.E.D. şi-a completat acţiunea principală arătând că suprafaţa de teren reală din antecontract este de 5500 mp, evaluată la 1 milion dolari SUA, şi urmează a se împărţii celor patru cumpărători în cote indivize după cum urmează: S.D.E., C.C., P.L., în calitate de moştenitori ai defunctei P.M., o suprafaţă egală, iar numitului P.C.I. o suprafaţă de 1000 mp.
La termenul din 23 octombrie 2006 numiţii C.C., P.L.T. şi P.C.I. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând să se admită acţiunea şi să se pronunţe o hotărâre are să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare inclusiv în ceea ce-i priveşte pe intervenienţi.
Prin sentinţa civilă nr. 8940 din 20 noiembrie 2006 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sector 2 Bucureşti şi a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
După declinare cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 2510/3/2007.
Prin încheierea de la termenul din data de 07 martie 2007 Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţia în interes propriu formulată de către intervenienţii C.C., P.L.T. şi P.C.I.
La data de 03 aprilie 2007 numita P.E. a formulat la rândul ei cerere de intervenţie în interesul pârâtei D.E., această cerere fiind admisă în principiu prin încheierea de la termenul din data de 02 mai 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1394 din 31 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi au fost respinse ca prescrise cererea formulată de reclamantul S.E.D. în contradictoriu cu pârâta D.E. şi cererea de intervenţie formulată de C.C., P.L.T. şi P.C.I.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că executarea silită a obligaţiei de a face asigurată prin acţiunea personală având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare este supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care în speţă începe să curgă de la data 03 septembrie 1999 (după trecerea termenului de 30 de zile de la obţinerea titlului de proprietate).
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 februarie 2008 sub nr. 2510/3/2007, pârâta-reclamantă D.E. a solicitat instanţei să dispună completarea sentinţei civile nr. 1394 din 31 octombrie 2007, în sensul de a se pronunţa şi asupra cererii reconvenţionale formulată în contradictoriu cu reclamanţii pârâţi S.E.D., C.C. şi P.C.I.
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 19 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă D.E., instanţa reţinând că, fiind vorba de un înscris sub semnătură privată, nu era necesară exprimarea consimţământului într-o formă specială ca în cazul actelor solemne, consimţământul părţii la încheierea antecontractului rezultând din celelalte clauze ale antecontractului, respectiv plata preţului, împrejurarea că înscrisul a fost redactat la 31 martie 1999 şi ulterior la 14 aprilie 1999 a fost atestată identitatea părţilor şi conţinutul înscrisului nu reprezintă o fraudă la lege.
Conform art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de lege. în speţă, se constată că părţile au urmărit vânzarea, respectiv cumpărarea unui teren, împrejurare neinterzisă de lege.
Referitor la preţul vânzării, tribunalul a constatat că părţile au stabilit un preţ de 1.000.000 dolari SUA, care nu poate fi apreciat ca neserios şi a apreciat că nu este disproporţionat în raport de valoarea terenului vândut, aşa încât să nu poată constitui obiect al obligaţiei cumpărătorilor şi o cauză suficientă a obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate.
Împotriva sentinţelor civile nr. 1394 din 31 octombrie 2007 şi nr. 537 din 19 martie 2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosar nr. 2510/3/2007, au declarat apel reclamantul pârât S.E.D., pârâta-reclamantă D.E. şi intervenienţii C.C., P.C.I. şi P.T.L.
Apelul reclamantului pârât S.E.D. şi apelul intervenienţilor C.C., P.C.I. şi P.T.L. a vizat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune dispusă prin sentinţa civilă nr. 1394 din 31 octombrie 2007.
Apelantul reclamant şi apelanţii intervenienţi au considerat legală şi temeinică soluţia de respingere ca nefondată a cererii reconvenţională dispusă prin sentinţa civilă nr. 537 din 19 martie 2008.
Apelul declarat de apelanta pârâtă reclamantă D.E. a vizat soluţia de respingere ca nefondată a cererii reconvenţională dispusă prin sentinţa civilă nr. 537 din 19 martie 2008.Apelanta D.E. a considerat legală şi temeinică soluţia dată acţiunii principale. În susţinerea apelului pârâta reclamantă invocă atât chestiuni de procedură cât şi chestiuni de fond.
În completarea motivelor de apel, apelanta D.E. a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie în interesul acesteia, formulată de intervenienta P.E., nici la data de 31 octombrie 2007 când s-a pronunţat asupra cererii principale, şi a cererilor de intervenţie în interes propriu, şi nici la data de 19 martie 2008, când s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale.
Intervenienţii C.C., P.C.I. şi P.T.L., au arătat în apelul formulat, că instanţa de judecată a dat o interpretare greşită a actului dedus judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 164 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate.
Astfel, instanţa a reţinut că, fiind vorba doar despre omisiunea de a se pronunţa asupra cererii reconvenţionale şi nu despre neadministrarea de probe pe cererea reconvenţională, tribunalul a procedat corect când, în limitele dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., a acordat cuvântul pe fondul cererii reconvenţionale şi nu pe probe, întrucât, în cauză probele au fost încuviinţate pentru toate părţile prin încheierea de la termenul din data de 02 mai 2007.
Pârâta reclamantă a invocat lipsa semnăturii numitei P.M. de pe un exemplar al antecontractului şi susţinea pe de o parte că aceasta din urmă nu şi-ar fi dat consimţământul, iar pe de altă parte că semnătura acesteia de pe celelalte exemplare ale antecontractului este falsă. Or, din moment ce moştenitorii numitei P.M. au recunoscut faptul că autoarea lor s-a obligat prin antecontract, iar pârâta reclamantă îşi recunoaşte propria semnătură de pe antecontract, apare ca fiind neconcludentă şi lipsită de interes solicitarea de a se proceda la verificarea de scripte.
Constatarea omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie accesorie nu constituie motiv pentru admiterea apelului pârâtei reclamante, deoarece, pe de o parte, intervenienta accesorie nu a declarat apel, iar pe de altă parte, în condiţiile în care cererea părţii în favoarea căreia s-a intervenit a fost respinsă ca nefondată, singura soluţie care se putea pronunţa pe intervenţia accesorie era de respingere.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, instanţa de apel a reţinut că, dreptul la acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare este un drept de creanţă, prescriptibil în termenul de prescripţie prevăzut în art. 3 din Decretul 167/1958.
Susţinerea apelanţilor intervenienţi conform cărora acţiunea ar fi o acţiune în constatare pozitivă nu a fost primită, întrucât, prin suplinirea de către instanţă a consimţământului promitentului vânzător se transmite un drept real către promitentul cumpărător (la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii ) – acţiune în realizare.
S-a reţinut că nu operează întreruperea cursului prescripţiei, întrucât art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că dispoziţiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie. Or, acţiunea introductivă urmăreşte valorificare unui drept de creanţă şi nu a unui drept real, astfel că dispoziţiile decretului sunt pe deplin aplicabile.
Instanţa de apel nu a primit critica referitoare la nulitatea absolută a antecontractului invocată de către apelanta pârâtă reclamantă pe motiv de inexistenţă a preţului, deoarece în antecontractul încheiat în anul 1999 se preciza că preţul suprafeţei de 5000 mp este 1.000.000 dolari SUA, curtea respingând şi critica ce viza nulitatea absolută a antecontractului pe motiv de lipsă a consimţământului promitentei vânzătoare sau pentru lipsa semnăturii unuia dintre promitenţii cumpărători, instanţa de apel constatând pertinenţa consideraţiilor primei instanţe relative la aceste aspecte.
Împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta şi intervenienţii.
Recursul reclamantului nu a fost timbrat suficient, deşi prin încheierea din 8 octombrie 2009, instanţa a dispus citarea acestuia cu menţiunea achitării timbrajului în cuantum de 15.580 lei şi timbru judiciar de 5 lei, iar la termenul din 30 septembrie 2010, apărătorul acestuia a solicitat „compensarea taxei de timbru datorată în recurs" cu sumele plătite în plus în apel.
La termenul din 25 noiembrie 2010, apărătorul reclamantului a depus o cerere precizatoare referitoare la cuantumul taxei de timbru prin care a arătat că reclamantul a timbrat în faza apelului şi pentru celelalte părţi, astfel că înţelege să solicite restituirea taxei de timbru, întrucât ar reprezenta o plată nedatorată.
Recursul declarat de pârâta D.E., încadrat tot pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., conţine critici referitoare la lipsa acordului de voinţă, prin lipsa semnăturii promitenţilor cumpărători pe exemplarul original al actului, lipsa acordului de voinţă a promitentei cumpărătoare P.M., reiterând aceleaşi critici formulate în faţa instanţei de apel.
Recursul intervenienţilor încadrat în motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează faptul că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune nu a fost întreruptă, întrucât, susţin aceştia, în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 16 din Decretul-lege nr. 176/1958, „prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcuta de cel in folosul căruia curge prescripţia".
Potrivit dispoziţiilor dreptului civil, recunoaşterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică, dar ea poate fi atât expresă cât şi tacită (art. 1863 şi urm. C. civ.)
Dacă instanţa ar fi analizat temeinic probatoriul administrat, respectiv: - notificarea nr. 923 din 21 septembrie 2004, emisă de BEJ T.G., prin care pârâta o somează pe P.M., să se prezinte la biroul notarial în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, ar fi constatat că ne aflăm în situaţia întreruperii termenului de prescripţie prin fapte şi acte ce pornesc chiar de la pârâta D.E., şi care dovedesc recunoaşterea de către aceasta atât a valabilităţii antecontractului, dar şi a conţinutului acestuia şi a obligaţiilor asumate.
Intervenienţii mai susţin că, în speţă, ne aflăm în faţa unei acţiuni în constatare pozitive, imprescriptibilă, întrucât se solicită recunoaşterea unui drept asupra terenului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind astfel imprescriptibila.
Deşi instanţa recunoaşte că, din punct de vedere juridic este corect ce intervenienţii au susţinut, motivează că nu s-a făcut dovada că ne aflăm în faţa unei acţiuni în constatare, deşi temeiul de drept prin care şi-au întemeiat acţiunea este elocvent (art. 111 C. proc. civ.).
Mai arată că au solicitat instanţei să constate existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare, iar, deşi s-a plătit un preţ, promitenta vânzătoare refuză să încheie actul în formă autentică, iar în speţă nu se cere restituirea unei sume de bani, ca sa poată opera astfel, prescripţia extinctiva, este vorba de o acţiune de a face.
Examinând recursurile declarate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru considerentele ce succed:
Cu privire la recursul reclamantului S.E.D.:
Deşi prin încheierea din 8 octombrie 2009, instanţa a dispus citarea acestuia cu menţiunea achitării timbrajului în cuantum de 15.580 lei şi timbru judiciar de 5 lei, nici la termenul din 30 septembrie 2010 sau la ultimul termen din 25 noiembrie 2010, apărătorul acestuia, deşi prezent în instanţă, nu s-a conformat acestei obligaţii legale, la dosarul cauzei existând doar patru taxe de timbru a câte 10 lei fiecare.
Cererea reclamantului, prin avocat, de compensare a sumelor plătite de acesta cu titlu de taxă de timbru şi în numele celorlalte părţi, în faza apelului cu suma datorată în recurs, nu poate fi primită, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, solicitarea „de restituire se adresează instanţei judecătoreşti sau, după caz, parchetului la care s-a introdus acţiunea sau cererea" . Or, în speţa de faţă, cum în recurs nu s-a achitat taxa de timbru datorată, reclamantul nu poate solicita restituirea nici unei sume ce ar reprezenta plată nedatorată, acesta având la îndemână posibilitatea de a solicita restituirea timbrajului achitat în apel în faţa respectivei instanţe.
În raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 3 şi art. 9 din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar se plătesc anticipat.
În condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.
Cum în cauză, recurentul-reclamant nu s-a conformat îndeplinirii obligaţiei legale de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar prevăzută de actele normative mai sus menţionate, recursul acestuia va fi anulat ca insuficient netimbrat.
Cu privire la recursul pârâtei D.E.:
Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recurenta-pârâtă a susţinut că trei dintre promitenţii-cumpărători nu şi-au exteriorizat voinţa de a încheia antecontractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată, în sensul că nu l-au semnat şi nici nu au adus la cunoştinţa acesteia că l-ar fi semnat ulterior, iar instanţa, în mod greşit a apreciat ansamblul probator administrat, concluzionând că există acord de voinţă.
În raport de actuala structură a recursului, prezenta instanţă nu mai poate reevalua situaţia de fapt faţă de dovezile administrate, motivul de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Ca atare, Înalta Curte nu mai poate examina, în prezent, în ce măsură situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de Curtea de Apel, privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, este conformă sau nu cu realitatea rezultată din probele administrate şi în ce măsură aceasta a fost stabilită în mod corect de instanţa de apel.
La situaţia de fapt reţinută de instanţa anterioară, recurenta avea posibilitatea să invoce doar motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau modificare reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat.
În ce priveşte al doilea motiv de recurs, deşi recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la cazurile în care instanţa a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia, în sensul că şi-a întemeiat soluţia pe un alt act juridic, cu un alt conţinut şi nu la situaţia în care, din ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa constată ca fiind îndeplinite condiţiile de valabilitate ale actului juridic dedus judecăţii, în speţă, consimţământul pârâtului.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul acţiunii introductive de instanţă îl constituie o acţiune în realizare – pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, litigiu ce derivă din antecontractul intervenit între părţi la data de 31 martie 1999 şi a apreciat ca fiind justificată soluţia primei instanţe prin care s-a respins ca prescrise cererile reclamantului şi ale intervenienţilor în interes propriu, cu motivarea că, hotărârea ce se pronunţă într-un astfel de proces are efect constitutiv de drepturi, proprietatea asupra bunului ce face obiectul antecontractului transferându-se asupra promitentului-cumpărător doar la momentul rămânerii definitive de admitere a acţiunii.
Aşa fiind, actul juridic dedus judecăţii reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare, prin care părţile şi-au asumat reciproc obligaţia de a încheia între ele, în viitor un contract de vânzare-cumpărare stabilind conţinutul esenţial al acestuia, respectiv bunul cu privire la care urmează a se strămuta dreptul de proprietate, precum şi preţul, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1295 C. civ.
Antecontractul de vânzare cumpărare nu este supus nici unei condiţii speciale de formă, având un caracter consensual şi nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părţi obligaţii de „a face" (îndatorirea de a îndeplini toate operaţiile necesare pentru ca vânzarea-cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii).
Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor de „a face" asumate prin antecontract, îndreptăţeşte cealaltă parte la acţiunea în rezoluţiune cu consecinţa restituirii reciproce a prestaţiilor primite şi antrenarea răspunderii contractuale a părţii în culpă.
Recurenta-pârâtă nu a formulat acţiune în rezoluţiune, ci o cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare pentru lipsa consimţământului, fapt ce nu a fost dovedit.
Referitor la recursul intervenienţilor:
Critica referitoare la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, instanţa de apel, în mod eronat apreciind că în cauza de faţă operează dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită.
Astfel, susţinerile intervenienţilor referitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie nu au aplicabilitate, întrucât, dreptul la acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act de vânzare-cumpărare este un drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de 3 ani.
Printre cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, Decretul nr. 167/1958 stabileste la art. 16, alin. (1), lit. a), recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie are efecte întreruptive nu numai în cazul manifestării exprese de voinţă, ci şi în cazul unei recunoaşteri tacite, respectiv atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenţei dreptului a cărei acţiune se prescrie.
Pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea trebuie să îndeplinească trei condiţii cumulative: să fie voluntară, sa fie neîndoielnică şi să fie pură şi simplă.
Din examinarea coroborată a probelor administrate în cursul soluţionării cererii deduse judecăţii, instanta reţine că aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Astfel, susţinerile că prescripţia era întreruptă, întrucât terenul în speţă este parte integrantă a parcului Verdi şi nu se află în posesia promitenţilor-cumpărători, sau cea referitoare la demersurile părţilor de obţinere a autorizaţiei de construire, ori recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, motivată de procura autentificată de BEJ S.M.C. în 28 februarie 2002, nu fac dovada îndeplinirii cumulative a celor trei condiţii sus menţionate.
Întrucât reclamantul a dobândit un drept de creanţă, rezultă faptul că trebuie apreciat cu privire la situaţia juridică a dreptului transmis, întrucât nemo dat quod non habet.
Prin urmare, întrucât recunoaşterea dreptului nu a fost probată ca întrunind condiţiile expuse mai sus, rezultă faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei nu s-a produs, astfel că, în mod just s-a respins acţiunea introductivă, ca prescrisă.
Critica ce vizează aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, referitor la obiectul acţiunii, calificat de intervenienţi drept acţiune în constatare, nu poate avea un fine de primire, pentru motivele deja arătate în considerentele expuse analizate din prisma prescriptibilităţii acţiunii.
Mai mult, prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, corelativ obligaţiei vânzătorului, prevăzută de art. 1073-1077 C. civ. şi reglementată expres prin prevederile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în patrimoniul cumpărătorului se naşte un drept de creanţă care stă la baza legitimării procesuale active şi care trebuie exercitat in interiorul dreptului de prescripţie. Având în vedere că acest drept de creanţă este născut „ex contractu", rezultă că cererea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare are natura unei cereri personale, care trebuie promovată în consecinţă cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile pârâtei şi intervenienţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de reclamantul S.E.D. împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Respinge recursurile declarate de pârâta D.E. şi intervenienţii C.C., P.L. şi P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6339/2010. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6329/2010. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
