ICCJ. Decizia nr. 645/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 645/2010
Dosar nr. 3910/105/2008
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, reclamantele I.A.M. şi A.R. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 14923 din 27 mai 2008 emisă de Primarul municipiului Ploieşti, prin care le-au fost acordate despăgubiri pentru clădirile ce nu mai pot fi restituite, situate în Ploieşti, jud. Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 2459 din 29 septembrie 2008, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamante, reţinând că, în urma notificării formulate de autorul reclamantelor, A.A., s-a emis Decizia nr. 4142/2002, prin care s-au acordat despăgubiri petentelor pentru imobilul situat in Ploieşti, iar contestaţia împotriva acestei decizii a fost admisă de Tribunalul Prahova prin Decizia nr. 160/2003, prin care s-a dispus obligarea primăriei la acordarea de despăgubiri, respingându-se cererea de acordare în natură a acestui teren.
Prin dispoziţia nr. 14293 din 27 mai 2008, ce face obiectul prezentei contestaţii, pârâta a propus acordarea despăgubirilor băneşti în cuantum de 1.395.298.000 ROL, conform sentinţei civile nr. 160/2003 a Tribunalului Prahova, definitivă şi irevocabilă, investită cu formulă executorie, completată şi modificată prin Decizia nr. 1015/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcţie imposibil de restituit in natura, compus din Corp A cu suprafaţa construită de 205,54 mp, corp B cu suprafaţa utilă de 164,10 mp, magazie cu suprafaţa de 55,77 mp şi şopron Corp C cu suprafaţa utilă de 61,95 mp, situat in Ploieşti, petiţionarelor A.R. şi I.A.M.
A mai reţinut prima instanţă că, în baza art. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, imobilele ce au fost preluate in mod abuziv în perioada 1945- 1989, urmează a fi restituite în natura dacă acest lucru este posibil, în caz contrar urmând a se acorda măsuri reparatorii, constând în despăgubiri.
Prin Decizia nr. 289 din 18 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamante şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia nr. 14923 din 27 mai 2008 emisă de Primarul municipiului Ploieşti.
A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelante.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII Capitolul 5 al Legii nr. 247/2005.
Cum prin dispoziţia nr. 4142 din 19 august 2002, astfel cum a fost modificată, parţial, prin sentinţa civilă nr. 160/2003 a Tribunalului Prahova şi Decizia civilă nr. 1015/2005 a Curţii de Apel Ploieşti a fost stabilit în mod definitiv şi irevocabil cuantumul despăgubirilor pe care Primăria municipiului Ploieşti trebuie să le plătească reclamantelor, respectiv 1.395.298.000 ROL, rezultă că emiterea unei noi dispoziţii prin care s-a propus acordarea aceloraşi despăgubiri lasă fără aplicare aceste hotărâri judecătoreşti irevocabile care trebuie puse în executare potrivit dispoziţiilor procedurale în materie civilă.
Aceste aspecte au fost analizate şi de instanţa supremă, cu ocazia soluţionării recursului declarat de aceleaşi reclamante împotriva deciziei nr. 339/2007 a Curţii de Apel Ploieşti, instanţă care a constatat că emiterea dispoziţiei nr. 5738 din 16 august 2007 de către Primarul Oraşului Ploieşti este nelegală pentru considerentele expuse anterior.
Curtea de apel a mai arătat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 163 C. proc. civ., întrucât în cauza de faţă reclamantele au contestat o dispoziţie emisă ulterior dispoziţiei nr. 5738/2007, ce fost anulată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2388/2008.
Cu toate acestea, având în vedere că în speţă sunt incidente aceleaşi aspecte privitoare la aplicarea legii, instanţa de apel a constatat că Decizia instanţei supreme beneficiază de puterea lucrului judecat conferită de dezlegarea, în mod irevocabil, a aspectelor legale incidente şi în prezenta cauză.
S-a mai reţinut că nu se poate considera că Decizia atacată este emisă în vederea executării titlurilor executorii ale reclamantelor, câtă vreme au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care însă nu mai sunt aplicabile în speţă, întrucât reclamantele beneficiau deja de un titlu executoriu emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel încât nu mai pot fi obligate să reia procedura administrativă şi judiciară prevăzută de această lege specială de reparaţie, aşa cum se tinde prin dispoziţia a cărei anulare se solicită.
În ceea ce priveşte cererea formulată de către apelante de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 274 C. proc. civ., dat fiind faptul că nu s-a făcut dovada în faţa instanţei de fond a plăţii onorariului de avocat, simpla adeverinţă emisă la 18 decembrie 2008 şi depusă în faţa instanţei de apel, care atestă efectuarea plăţii sumei de 400 lei de către reclamante, la data de 25 iunie 2008, către apărătorul P.M., neputând face dovada în înţelesul legii, a achitării sumei respective.
De asemenea, s-a mai reţinut că nedepunerea chitanţei doveditoare a plăţii cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor, nu este imputabilă instanţei de fond, iar referitor la chitanţa nr. 69 din 10 decembrie 2008 s-a constatat că aceasta a fost depusă după pronunţarea soluţiei, astfel încât nu putea fi avută în vedere cu ocazia deliberării.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele I.A.M. şi A.R., precum şi pârâtul Municipiul Ploieşti, prin primar.
Prin recursul lor, reclamantele au indicat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi au arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că reclamantele, la prima instanţă, nu au depus chitanţa, iar în apel au depus-o după pronunţarea soluţiei.
Au susţinut reclamantele că, în realitate, au depus chitanţa cu onorariul de avocat la instanţa de fond, însă cu ocazia judecării apelului au constatat că nu era în dosar, drept pentru care au depus un act oficial, cu care au făcut dovada plăţii, având în vedere că nu mai puteau aduce o nouă chitanţă.
Pârâtul Municipiul Ploieşti, prin primar, a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că dispoziţia nr. 14923 din 27 mai 2008, ce face obiectul prezentului dosar, nu lasă fără aplicare hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior ci, dimpotrivă, a fost emisă tocmai în executarea acestora, urmând ca plata efectivă a despăgubirilor să urmeze procedura stabilită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A susţinut că aceste dispoziţii legale sunt obligatorii şi de imediată aplicare, excluzând aplicarea legii vechi.
Examinând recursurile declarate, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de reclamantele I.A.M. şi A.R. este nul.
Astfel, potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Aşadar, recursul care cuprinde doar simplele nemulţumiri ale părţii nu este un recurs motivat, deoarece motivarea presupune critici de nelegalitate, care să se regăsească în oricare din ipotezele reglementate de art. 304 C. proc. civ., precum şi indicarea textelor le lege care se pretinde că au fost încălcate sau greşit aplicate.
Or, recursul reclamantelor nu cuprinde critici de nelegalitate şi nici nu indică în ce ar consta aplicarea greşită a legii şi ce texte de lege au fost încălcate sau care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurentele-reclamante, deşi invocă art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., nu formulează critici care să se încadreze în dispoziţiile legale indicate, ci se raportează la propriile aprecieri privind dovada cheltuielilor de judecată.
Însă, modul în care instanţele au făcut aprecierea probelor cu privire la cheltuielile de judecată, nu pot fi analizate în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamante.
Recursul declarat de Municipiul Ploieşti, prin primar, este nefondat.
Prin notificarea formulată la data de 25 mai 2001, autorul reclamantelor, A.A., a solicitat Primăriei municipiului Ploieşti restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului teren şi construcţie situat în Ploieşti, care a constituit proprietatea tatălui său, A.V. şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin dispoziţia nr. 4142 din 19 august 2002 emisă de Primarul municipiului Ploieşti, s-a constatat dreptul notificatorului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a respins cererea de restituire in natură a imobilului teren şi s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Această dispoziţie a fost atacată în justiţie de către notificator, iar după decesul acestuia, în dreptul pretins s-au subrogat moştenitoarele sale I.A.M. şi A.R., reclamantele din prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 160 din 12 martie 2003 a Tribunalului Prahova şi Decizia civilă nr. 1015 din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin Decizia nr. 5085 din 25 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dispoziţia atacată a fost anulată în parte, iar Primăria municipiului Ploieşti a fost obligată să restituie în natură reclamantelor I.A.M. şi A.R. terenul în suprafaţă de 738 mp situat în Ploieşti, şi să plătească aceloraşi reclamante suma de 1.395.298.000 lei vechi, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate.
La 31 ianuarie 2007 reclamantele au somat Primăria mun. Ploieşti să execute aceste hotărâri judecătoreşti.
Primarul municipiului Ploieşti a emis dispoziţia nr. 5399 din 16 februarie 2007, prin care a dispus restituirea în natură a terenului, precum şi dispoziţia nr. 5738 din 22 februarie 2007, prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată şi completată pentru construcţiile demolate care s-au aflat pe terenul restituit în natură, scop în care a dispus ca, în termen de 10 zile, dispoziţia şi documentaţia anexată notificării să fie transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reclamantele au contestat dispoziţia nr. 5738 din 22 februarie 2007, solicitând anularea ei, iar prin Decizia civilă nr. 2388 din 9 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamante şi pe fond a fost admisă contestaţia, fiind anulată dispoziţia atacată, reţinându-se că dispoziţia emisă iniţial de primar, astfel cum a fost modificată parţial prin hotărârile judecătoreşti menţionate, este singura producătoare de efecte juridice.
După pronunţarea acestei decizii, a fost emisă o a treia dispoziţie, cea contestată în prezentul dosar, prin care, pentru acelaşi imobil construcţie, s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 1.395.298.000 lei vechi, conform sentinţei nr. 160 din 12 martie 2003 a Tribunalului Prahova, dispunându-se ca întreaga documentaţie anexată la notificare să fie transmisă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, în raport de cele expuse, se constată că instanţa de apel în mod corect a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia nr. 14923 din 27 mai 2008, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în vigoare şi reţinând puterea de lucru judecat cu privire la aspectele incidente şi în prezenta cauză, care au fost dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 2388 din 9 aprilie 2008 a instanţei supreme.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de Decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor şi de documentaţia aferentă.
În speţă, dreptul la măsuri reparatorii a fost constatat prin dispoziţia nr. 4142 din 19 august 2002, dispoziţia iniţială, care a fost modificată parţial prin hotărârile judecătoreşti arătate, astfel că nu se mai poate propune o altă modalitate de despăgubire prevăzută de o lege ulterioară, şi nici să se mai emită o nouă dispoziţie prin care să fie lăsate fără aplicare hotărârile judecătoreşti irevocabile.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de Municipiul Ploieşti, prin primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantele I.A.M. şi A.R. împotriva deciziei nr. 289 din 18 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge recursul declarat de Municipiul Ploieşti, prin primar, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 649/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 634/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
