ICCJ. Decizia nr. 869/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 869/2010
Dosar nr. 1771/62/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată umătoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 11/D din 16 ianuarie 2009, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.N., în contradictoriu cu pârâtul oraşul Predeal, reprezentat legal de primar, a constatat că imobilul situat în Predeal, a fost preluat abuziv de Statul Român, a constatat calitatea reclamantului de unic moştenitor acceptant de pe urma defunctului P.D., a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului imobilul situat în Predeal, cu număr cadastral 1596 Predeal, compus din construcţie P+E şi teren în suprafaţă de 1000 mp şi a respins solicitarea reclamantului privind restituirea în echivalent a suprafeţei de 254 mp.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul a urmat procedura obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001, înregistrând la data de 8 august 2001 la sediul pârâtului, o notificare prin care a solicitat să-i fie restituit în natură imobilul situat în Predeal, care în prezent corespunde adresei din Bd. - compus din teren în suprafaţă de 1000 mp şi construcţie, compusă din parter şi etaj, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 11 /1951.
Tribunalul a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului solicitat în calitatea sa de moştenitor, respectiv nepot de frate predecedat a proprietarului iniţial al imobilului, P.D., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1021 din 13 octombrie 1981 eliberat de fostul notariat de Stat al judeţului Braşov.
În ce priveşte imobilul solicitat a fi restituit, din expertiza efectuată în cauză a rezultat că, la data preluării de stat, acesta era compus din construcţie, compusă din parter şi etaj, precum şi teren în suprafaţă de 1000 mp.
În prezent, construcţia cuprinde şi anexe, ridicate fără autorizaţie de construire după data preluării imobilului, iar în ce priveşte terenul, din documentaţiile cadastrale şi din raportul de expertiză a rezultat împrejurarea că evidenţele cadastrale efectuate în anul 1940 nu corespund realităţii, ceea ce face imposibilă determinarea în acest moment a graniţelor imobilului.
Aşa fiind, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale art. 10 alin. (3) în ce priveşte terenul pe care au fost edificate construcţii fără autorizaţie, potrivit cărora reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de restituirea în natură a întregului imobil ce a constituit dreptul de proprietate al antecesorului său, sens în care nu se mai justifică cererea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 254 mp.
Prin Decizia nr. 70/Ap din 20 mai 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul oraşul Predeal şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat calitatea reclamantului de moştenitor acceptant după defunctul P.N., în calitate de nepot de frate predecedat, a obligat pârâtul să restituie reclamantului imobilul situat în Predeal, aferent cotei sale de proprietate, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că, potrivit certificatului de moştenitor nr. 1021/1981, moştenitori ai defunctului P.D. sunt P.N. şi D.M., în calitate de colaterali privilegiaţi, respectiv fraţi ai defunctului, precum şi reclamantul P.G.N., în calitate de nepot de frate predecedat.
Actele de stare civilă atestă faptul că P.N. a decedat la data de 3 ianuarie 1981, iar soţia sa, P.A. a decedat la data de 11 ianuarie 1985, iar cei doi nu au avut descendenţi.
Cu privire la cealaltă soră a fostului proprietar, D.M., decedată la data de 10 aprilie 1980, aceasta a fost moştenită de N.I., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1855/1981, iar după decesul acestuia, moştenirea a fost culeasă de soţia acestuia, N.E., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 35 din 27 martie 2003.
Din actele de stare civilă şi din certificatele de moştenitor enunţate rezultă că reclamantul nu este unicul moştenitor al proprietarului iniţial al imobilului în litigiu, acesta având şi alţi succesibili care ar avea calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, iar dosarul administrativ conţine două notificări aparţinând reclamantului şi numitei N.E., decedată pe parcursul procedurii administrative, a cărei moştenitoare testamentară este V.E.
Aşa fiind, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate urmând a se stabili în cote părţi ideale potrivit dreptului comun.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul oraşul Predeal, prin reprezentantul său legal care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a nesocotit principiul unanimităţii când a dispus restituirea în natură a imobilului întrucât, deşi există două notificări, contestaţia nu a fost formulată de ambii comoştenitori, iar pe acest considerent, acţiunea urma să fie respinsă.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârât, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi."
Dispoziţiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit dispoziţiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."
Astfel, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Acţiunea în revendicare este în principiu o acţiune care urmăreşte dobândirea proprietăţii de către proprietarul care nu deţine în mod fizic bunul, de la cel care îl deţine fără a fi proprietar.
Având în vedere scopul care se urmăreşte prin exercitarea unei astfel de acţiuni, ea este calificată ca fiind un act de dispoziţie şi, prin urmare, practica judiciară a statuat că nu ar putea fi exercitată, în cazul în care există mai mulţi coindivizari, decât în unanimitate (regula unanimităţii).
Totuşi, în funcţie de efectele pe care le produce acţiunea în revendicare, ar putea fi calificată uneori ca fiind un act de conservare, putând a fi introdusă de către un singur coindivizar, atunci când există riscul ca bunul să rămână în proprietatea terţului fără ca acestuia să i se mai poată cere vreodată, de către oricare din coindivizari, predarea bunului.
Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile de restituire în natură sau prin echivalent pot fi solicitate de persoana îndreptăţită după procedura instituită în capitolul III, adică prin notificarea adresată în termenul legal entităţii deţinătoare a imobilului.
Dreptul poate fi exercitat de cel care optează să şi-l valorifice şi să şi-l apropie, fără a fi condiţionat de o eventuală pasivitate a altui moştenitor, deoarece, în caz contrar, legea ar fi golită de conţinut.
De altfel, demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului sau imobilelor preluate în mod abuziv de stat au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi coproprietari, care altfel, ar fi decăzuţi din drepturile lor (ca urmare a neformulării notificării în termenul legal) urmând ca ulterior, coproprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.
Aşa cum rezultă din situaţia de fapt stabilită de Curte prin interpretarea probelor administrate, cu privire la imobilul în litigiu au fost formulate două notificări, de către reclamant şi numita N.E., decedată pe parcursul procedurii administrative, a cărei moştenitoare testamentară este V.E.
În speţa supusă analizei, nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţie aplicabilă doar în cazul în care proprietarul deposedat de stat deţinea imobilul în proprietate în întregime, însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/1001, au formulat cerere de retrocedare a imobilului numai o parte din moştenitori săi, caz în care lor le profită şi cotele moştenitorilor care nu au formulat notificare.
De altfel, este de menţionat că în materia Legii nr. 10/2001 nu este incidentă regula unanimităţii, regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalţi coproprietari însă, prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor - persoane îndreptăţite în sensul legii - să solicite şi, respectiv, posibilitatea să obţină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părţilor din imobil pe care ei sau autorii lor le deţineau în proprietate în momentul deposedării de către stat.
Prin introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), text care stabileşte că: „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire", s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în cazul Lupaş şi alţii vs. România din 14 decembrie 2006, că regula unanimităţii este o construcţie jurisprudenţială, care nu decurge dintr-o anume dispoziţie legală, fiind inspirată de particularităţile acţiunii în revendicare.
Instanţa europeană a admis că, fiind respectată de majoritatea instanţelor române, regula unanimităţii este suficient de clară şi accesibilă şi urmăreşte un scop legitim, şi anume protejarea tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.
In acelaşi timp, Curtea europeană, fără a considera că este necesar să soluţioneze controversele din dreptul intern legate de regula unanimităţii, a statuat că are competenţa de a analiza în ce măsură cerinţa obţinerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporţionată, de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor şi dreptul de acces la o instanţă de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, jurisprudenţa Curţii Europene nu neagă regula unanimităţii, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
Cum România a acceptat CEDO şi cum dispoziţiile acesteia sunt mai favorabile faţă de jurisprudenţa română în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, potrivit art. 20 din Constituţia României – CEDO are prioritate, sens în care s-au pronunţat constant instanţele române.
In cauză, în mod corect instanţa de apel a stabilit că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 având în vedere existenţa unei moştenitoare care a iniţiat procedura prevăzută de acest act normativ şi ale cărei drepturi legale nu pot fi încălcate.
Pentru considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Oraşul Predeal, prin primar împotriva deciziei nr. 70/Ap din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 870/2010. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 649/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
