ICCJ. Decizia nr. 6542/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6542/2010
Dosarul nr. 40776/1/2004 (nr. vechi 18072/2004)
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 17 martie 2004, Tribunalul Bacău, secţia civilă, rejudecând cauza în fond după casarea cu trimitere, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC C. SA Oneşti, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.A., a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 370.155.764 lei vechi, reprezentând despăgubiri civile, reactualizată până la data executării, de la data plăţii în funcţie de rata inflaţiei.
Totodată, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 3.517.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 19 decembrie 2000, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a obligat-o pe pârâta SC C. SA să plătească reclamantului C.A. suma de 924.043.155 lei vechi reprezentând drepturi băneşti reactualizate cuvenite în baza unui brevet de invenţie ca fiind suma netă calculată conform art. 67 din Legea nr. 64/1991 pentru perioada 1995-1998.
Hotărârea a devenit irevocabilă prin anularea apelului ca insuficient timbrat urmată de respingerea recursului ca nefondat.
Prin expertiza pe baza căreia s-a pronunţat hotărârea s-a stabilit suma brută de 1.161.249.685 lei şi suma netă de 924.043.155 lei, ca urmare a obligaţiei pârâtei de calculare a sumelor nete, prin reţinerea la sursă a impozitelor legale datorate statului.
Creanţa stabilită prin titlul executoriu a fost executată silit, în cuantum reactualizat în anul 2001, de către pârâtă, aceasta întocmind fişa fiscală ce a stat la baza deciziei de impunere din anul 2001, prin care s-a reţinut că pentru suma primită, calificată ca venit net din cedarea folosinţei bunurilor, reclamantul datorează impozit în cuantum de 370.155.764 lei.
Debitul a fost plătit de reclamant la data de 5 noiembrie 2002 pe baza chitanţei din 5 noiembrie 2000, eliberat de Trezoreria Oneşti.
În raport de această situaţie de fapt, nu există autoritate de lucru judecat, deoarece în procesul anterior cauza acţiunii a constituit-o repararea prejudiciului provocat reclamantului prin nerespectarea clauzelor contractuale privind dreptul de autor al invenţiei iar cauza prezentei acţiuni o reprezintă repararea prejudiciului izvorât din îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei în daune reclamantului.
Pe fond, tribunalul a reţinut că pârâtei îi revenea obligaţia de plată a impozitului în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 85/1997 aprobată prin Legea nr. 246/1998 deoarece art. 78 din O.U.G. nr. 73/1999, în baza căreia s-a calculat impozitul prevede că impunerea veniturilor realizate anterior datei în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se face în conformitate cu legislaţia în vigoare la acea dată.
Chiar dacă executarea silită a avut loc în anul 2001, aceasta priveşte venituri realizate şi cuvenite reclamantului pentru perioada 1995-1998, executarea obligaţiei cu întârziere datorându-se pârâtei.
Art. 17 din O.U.G. nr. 85/1997 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 246/1998 revede că, veniturile din opera de creaţie intelectuală se supun anual impunerii de unitatea plătitoare. De asemenea, conform art. 26 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din acelaşi act normativ, agenţii economici sunt obligaţi să calculeze, să reţină şi să verse impozit pe sumele brute datorate persoanei fizice pentru serviciile prestate şi lucrările executate.
În mod greşit pârâta a întocmit fişa fiscală în baza căreia s-a emis decizia de impunere unde suma primită a fost încadrată ca venit din salariu iar nu ca venit net din valoarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu consecinţa plăţii impozitului de către reclamant în locul pârâtei.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei privitoare la nefolosirea căii de atac împotriva deciziei de impunere, considerând că sentinţa civilă nr. 1142/2001 a Curţii de Apel Bacău este obligatorie pentru instanţa de trimitere conform art. 315 C. proc. civ., cu privire la problema de drept conform căreia prezentul litigiu reprezintă accesoriul la cauza principală izvorâtă din drept de autor.
De asemenea, reclamantul nu avea interes pentru formularea cererilor întemeiate pe art. 2811 C. proc. civ., suma stabilită prin titlu executoriu fiind conformă cu dispoziţiile legale în vigoare.
În drept, tribunalul a mai reţinut incidenţa art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 274 C. proc. civ.
Judecata în apel.
Prin decizia civilă nr. 898 din 2 iunie 2004 Curtea de Apel Bacău, secţia civilă şi pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 237.206.540 lei vechi, respingând ca inadmisibilă acţiunea pentru diferenţa de 132.949.234 lei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a dispus restituirea către apelantă a sumei de 9.200.000 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus faţă de cea datorată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 19 decembrie 2000 Tribunalul Bacău a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 924.043.155 lei, reprezentând despăgubiri reactualizate către reclamant.
În considerentele acestei hotărâri, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a precizat că suma menţionată în dispozitiv respectiv suma de 924.043.155 lei, reprezintă suma netă pe care o are de primit C.A. iar considerentele sentinţei, explicând dispozitivul, fac corp comun cu acesta şi au autoritate de lucru judecat.
Aşadar, pârâta trebuia să plătească reclamantului suma brută de 1.161.249.685 lei din care urma să fie achitat impozitul aferent, la nivelul sumei de 237.206.530 lei, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în Dosarul nr. 5282/2000.
Reclamantul a achitat impozitul la suma primită într-un cuantum mai mare decât cel stabilit prin raportul de expertiză aşa încât este îndreptăţit să recupereze de la pârâtă doar diferenţa de 237.206.530 lei, ca reprezentând impozitul datorat.
Pentru restul de sumă dintre impozitul achitat şi cel stabilit prin expertiză, 132.949.234 lei, reclamantul putea formula contestaţie împotriva deciziei de impunere iar pentru această sumă acţiunea îndreptată împotriva pârâtei este inadmisibilă.
În drept, cu privire la taxa judiciară de timbru curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 146/1997.
Judecata în recurs.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii recurentul susţine că pretenţiile sale s-au întemeiat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi că suma solicitată de 370.155.764 lei, reprezintă impozitul pe care pârâta ar fi trebuit să-l plătească şi nu el.
Instanţa de apel face o distincţie interesantă dar greşită din punct de vedere legal atunci când apreciază că reclamantul datora statului cu titlu de impozit doar suma de 237.206.530 lei şi că diferenţa până la suma de 370.155.764 lei, trebuia pretinsă înapoi de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău printr-o contestaţie împotriva deciziei de impunere.
Cu alte cuvinte, reclamantul trebuia să nu respecte legea impozitului pe venitul global în sensul de a refuza plata impozitului stabilit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău.
În realitate, arată recurentul, el nu a făcut decât să execute hotărârea judecătorească obţinută împotriva pârâtei iar prin neplata la timp a sumei datorate şi prin neplata impozitului aferent de către pârâtă, în temeiul legii impozitului pe venitul global a trebuit să achite el însuşi impozitul pe care potrivit legii vechi, îl datora pârâta.
Astfel, pârâta s-a îmbogăţit fără just temei pe seama sa cu suma de 370.155.764 lei, aşa cum corect a stabilit prima instanţă.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei tribunalului.
La data de 28 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis cererea formulată de intimată şi a dispus suspendarea judecăţii recursului în baza art. 42 din Legea nr. 64/1995, constatând că în ceea ce o priveşte pe intimată s-a deschis procedura reorganizării judiciare.
La data de 10 septembrie 2010 cauza a fost repusă pe rol pentru a se verifica dacă se mai justifică menţinerea suspendării, ocazie cu care din adresa nr. 2322 din 2 iunie 2010 emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a constatat că intimata SC C. SA se află în faliment, având ca lichidator judiciar SC F.C. SRL.
Înalta Curte a dispus citarea intimatei prin lichidatorul judiciar şi a constatat că se impune continuarea judecăţii pentru următoarele considerentele:
Conform art. 42 din Legea nr. 64/1995 de la data deschiderii procedurii de reorganizare judiciară se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
În speţă, intimata se află în reorganizare judiciară şi aşa cum ea însăşi a arătat recurentul C.A. s-a înscris în tabloul preliminar al creditorului cu suma stabilită prin sentinţa tribunalului respectiv 309.608.390 lei, în legătură cu care a solicitat administratorului judiciar majorarea acesteia.
Or, câtă vreme cuantumul creanţei pe care recurentul urmează să o realizeze împotriva intimatei este contestat, pentru a se şti care este întinderea acestei creanţe, cu care se poate înscrie reclamantul în tabloul creditorilor, este imperios necesar să fie soluţionat mai întâi recursul împotriva deciziei curţii de apel.
Referitor la cererea de recurs, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au fost greşit indicate, deoarece critica dezvoltată de recurent nu se referă la nemotivarea deciziei sau la existenţa unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.
În realitate, recurentul se plânge de nelegalitatea deciziei prin care, susţine recurentul, că i s-a imputat în mod greşit tocmai respectarea legii impozitului pe venitul global.
Această critică este nefondată.
Curtea de apel a reţinut ca şi tribunalul, că în raport de data la care s-a născut obligaţia de plată a impozitului şi de actul normativ contemporan, respectiv O.U.G. nr. 85/1997, cea care avea obligaţia plăţii impozitului aferent sumei datorate cu titlul de drept de inventator era pârâta şi nu reclamantul.
Achitând impozitul în locul pârâtei, în baza deciziei de impunere emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău, pârâta s-a îmbogăţit fără justă cauză iar reclamantul are dreptul la recuperarea sumei.
În ceea ce priveşte cuantumul sumei datorate cu titlu de impozit, curtea de apel a reţinut că acesta fusese deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat şi că, în măsura în care decizia de impunere a stabilit o sumă mai mare, reclamantul trebuia să parcurgă procedura contestării acesteia.
Faptul că a plătit din greşeală o sumă mai mare decât cea legal datorată, nu îi deschide calea recuperării diferenţei de la pârâtă care, sub acest aspect nu are nicio culpă.
Principiul îmbogăţirii fără justă cauză invocat de reclamant presupune că acesta a plătit o sumă legal datorată de pârâtă în locul acesteia, şi nu acoperă situaţia plăţii unei sume pe care pârâta nu o datora.
În atare situaţie, decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi va fi menţinută.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva deciziei civile nr. 898 din 2 iunie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6535/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6543/2010. Civil → |
|---|
