ICCJ. Decizia nr. 6612/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6612/2010
Dosar nr. 43396/3/2008
Şedinţa publică din 7 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 23 martie 2007, reclamantul R.Y. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu L.E. şi L.N., să-i oblige pe pârâţi a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 3 din Bucureşti, str. Armenească, parter, şi să constate - urmare comparării titlurilor - că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, întrucât provine de la vechiul proprietar al imobilului, autorul L.W.R. şi a fost abuziv preluat în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1950.
Investită în primă instanţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, prin sentinţa nr. 8062 din 26 septembrie 2008, declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, în acord cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei vechi.
Prin sentinţa nr. 249 din 20 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
A admis excepţia puterii lucrului judecat şi a respins în consecinţă acţiunea reţinând că sunt îndeplinite cerinţele triplei identităţi, prevăzute de art. 1201 C. civ., faţă de sentinţa nr. 997 din 8 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 7194/2002, irevocabilă, cauză ce a avut de asemenea ca obiect cererea formulată de acelaşi reclamant de a-i fi lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. Armenească.
În acest litigiu, mai reţine instanţa, L.E. şi L.N., pârâţi în cauza pendinte, au intervenit în interes propriu, în calitate de proprietari ai apartamentului nr. 3 situat în imobil, cerere care a fost admisă, restituirea fiind dispusă doar pentru apartamentul nr. 19 din imobil, ce nu făcuse obiect al vreunei înstrăinări.
Apelul formulat de R.Y. împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 585/ A din 16 noiembrie 2009, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti.
A menţinut soluţia privind respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că dacă în privinţa părţilor şi cauzei cererii de chemare în judecată tribunalul a stabilit corect identitatea acestora în cele două acţiuni deduse judecăţii, nu acelaşi lucru poate fi reţinut în ceea ce priveşte identitatea obiectului privit atât ca obiect material cât şi ca drept subiectiv ce poartă asupra obiectului material.
Astfel, se arată, prima acţiune în revendicare a avut ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate şi redobândirea posesiei asupra întregului imobil situat în Bucureşti, str. Armenească nr. 10, sector 2, inclusiv a apartamentului ce face obiectul prezentului litigiu, cererea fiind îndreptată numai împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi SC A. SA, cadru procesual extins ulterior prin intervenţia chiriaşilor cumpărători ai apartamentelor.
Cererea principală a fost restrânsă însă, numai cu privire la apartamentul nr. 19, care nu fusese vândut, fiind singurul rămas în patrimoniul administrat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Ca atare, conchide instanţa de apel, acţiunea în revendicare a apartamentului nr. 3 nu a fost respinsă pe fond, în contradictoriu cu pârâţii L., aşa cum greşit s-a reţinut, neputându-se aprecia în speţă asupra identităţii de obiect între cele două acţiuni deduse judecăţii.
În cauză, au declarat recurs în termen legal pârâţii L.E. şi L.N. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, pe considerentul greşitei respingeri a autorităţii lucrului judecat, în condiţiile în care, au intervenit în primul dosar iar, în contradictoriu cu ei, acţiunea s-a respins, ca neîntemeiată.
Este irelevant, se arată, faptul că, în prima acţiune reclamantul a revendicat întregul imobil din str. Armenească, în vreme ce în prezenta cauză s-a revendicat doar apartamentul nr. 3 din imobil, atâta vreme cât în primul dosar, fiecare cumpărător - în temeiul Legii nr. 112/1995 - a intervenit în proces pentru apartamentul său, iar pârâţii pentru apartamentul nr. 3.
Prima acţiune în revendicare a fost admisă numai în parte, nu ca urmare a invocării vreunei excepţii sau a restrângerii acţiunii ci, pe fond, reţinându-se că cererea este neîntemeiată iar nu inadmisibilă.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum în mod constant s-a reţinut, atât în practica instanţelor, cât şi în doctrină, excepţia puterii lucrului judecat este destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă întregii activităţi judiciare.
De aceea, ea a fost considerată ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, iar normele care o consacră, ca având caracter imperativ.
Elementele lucrului judecat, care-i determină şi efectele, rezultă din dispoziţiile art. 1201 C. civ., text ce se referă la tripla identitate de părţi, (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa).
În speţă, în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa textului mai sus citat şi respectiv întrunirea condiţiilor triplei identităţi cerută de lege în raport cu cele ce s-au statuat, în Dosarul nr. 7194/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Astfel, cauza soluţionată prin sentinţa nr. 997 din 8 septembrie 2005 a mai sus citatei instanţe - hotărâre devenită ulterior irevocabilă prin decizia nr. 1751 din 23 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, - a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată de R.Y.I., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, prin care reclamantul solicita restituirea în deplină proprietate şi liberă posesie a imobilului situat în str. Armenească, sector 1, format din subsol, parter şi 5 etaje (respectiv 21 de apartamente, inclusiv apartamentul nr. 3 parter) şi teren în suprafaţă de 553,72 m.p.
La data de 7 octombrie 2004, în dosar au intervenit în interes propriu foştii chiriaşi din imobilul revendicat, deveniţi proprietari ca urmare a cumpărării spaţiilor de locuit, în baza Legii nr. 112/1995 - inclusiv L.E. şi L.N., pârâţi în prezenta cauză, care au solicitat respingerea acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Acţiunea principală cât şi cererile de intervenţie au fost examinate de instanţă atât prin raportare la valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat cât şi la buna credinţă a părţilor din actele de înstrăinare.
S-a apreciat că numai în condiţiile constatării nulităţii absolute a actului de înstrăinare, respectiv a actului de vânzare-cumpărare, acţiunea în revendicare este întemeiată, devenind incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că în condiţiile în care reclamantul nu a făcut o astfel de cerere, tribunalul nu poate analiza buna credinţă a părţilor deveniţi proprietari ai celor 20 de apartamente, în baza contractelor de vânzare-cumpărare, iar prin urmare acţiunea a fost respinsă faţă de aceştia, ca neîntemeiată, pentru aceleaşi raţiuni fiind admisă şi cererea de intervenţie.
Ca atare - aşa cum de altfel a solicitat şi reclamantul prin concluziile orale formulate la 8 septembrie 2005 când instanţa a procedat la soluţionarea cauzei - acţiunea a fost admisă doar în parte, pentru apartamentul nr. 19 din imobil, spaţiu care nu făcuse obiectul vreunei vânzări, aflat încă în administrarea pârâţilor.
În consecinţă, împrejurarea că acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă vizează soluţionarea cererii privind revendicarea doar a unuia din cele 21 de apartamente ce compun imobilul, urmare comparării titlurilor, nu poate duce la concluzia lipsei identităţii de obiect, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de control judiciar.
Or, este unanim admis că, pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic, în speţă, să-şi aproprie bunul.
Se constată şi identitatea de cauză dintre cele două cereri deduse judecăţii, de către reclamant.
Astfel, cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic.
Aşa cum judicios s-a explicitat în doctrină, cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovată în justiţie fiind, „raţiunea primă” sau „raţiunea imediată” a cererii.
De aceea, conceptul de cauză trebuie raportat nu doar la temeiul juridic al acţiunii ci, şi la starea de fapt, calificată juridic.
Tot astfel, sub aspectul realizării cerinţei de întrunire a celei de-a treia condiţii a puterii lucrului judecat, care pretinde ca judecata să fi avut loc între aceleaşi părţi, este irelevantă împrejurarea că, în prima acţiune R.Y. a chemat în judecată, în calitate de pârâţi pe Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, odată ce, aşa cum s-a arătat, pârâţii din prezenta cauză au intervenit în proces în interes propriu, cererea fiind primită de instanţă şi conducând la admiterea doar în parte a acţiunii în revendicare.
Nu se poate reţine nici faptul că ar fi avut loc o „restrângere” a acţiunii, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat o astfel de cerere, acesta solicitând doar, prin apărător, admiterea în parte a acţiunii, cu privire la spaţiul care nu a fost supus înstrăinării, aflat în administrarea pârâţilor.
Aşa fiind, recursul urmează a se admite cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii L.N. şi L.E. împotriva deciziei civile nr. 585/ A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul R.Y. împotriva sentinţei nr. 249 din 20 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6609/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6621/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
