ICCJ. Decizia nr. 6623/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6623/2010
Dosar nr. 915/39/2009
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Botoşani, reclamanţii L.I., M.V., B.L. şi L.V. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Botoşani prin primar, Autoritatea pentru Privatizare şi Administraţia Participaţiilor Statului, S.C. „Pita” S.A. Botoşani, SC M. SA Botoşani şi SC P. SA Botoşani să se dispună, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură pe vechiul amplasament (sau, în măsura în care nu este posibil, teren în compensare), a suprafeţei de 700 m.p. situată în Botoşani, str. Manoleşti Deal.
Prin încheierile din 26 martie 2003 şi respectiv 17 aprilie 2003, Tribunalul Botoşani a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA Botoşani şi a Primăriei municipiului Botoşani, dispunându-se scoaterea acestora din cauză.
Conform unei precizări ulterioare a acţiunii, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă, a SC T. SA Botoşani, întrucât potrivit expertizei efectuate, aceasta ocupă suprafaţa de 11,72 mp teren în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 319 din 1 aprilie 2004 a Tribunalului Botoşani s-a admis acţiunea reclamanţilor, Statul Român fiind obligat să acorde acestora titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare până la valoarea de 479.329.190 lei, reprezentând despăgubiri în echivalent pentru suprafaţa de 700 mp teren expropriat. Faţă de pârâtele A.P.A.P.S., SC M. SA, SC P. SA şi SC T. SA, acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
S-a reţinut în motivarea sentinţei că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul în suprafaţă de 700 m.p. pretins de reclamanţi este deţinut în prezent de pârâtele SC M. SA, SC P. SA şi SC T. SA, iar pe teren se află construite obiective industriale, respectiv cale ferată şi hale producţie. S-a reţinut, de asemenea, că terenul nu poate fi restituit în natură iar unităţile deţinătoare sunt privatizate, achitând contravaloarea acţiunilor la A.P.A.P.S., neavând posibilitatea de a pune la dispoziţie niciun alt teren de aceeaşi natură. Aşa fiind, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în echivalent pentru terenul ce a fost evaluat prin raportul de expertiză.
Prin decizia civilă nr. 1956 din 24 iunie 2004 a Curţii de Apel Suceava s-a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a schimbat sentinţa în tot, respingându-se acţiunea ca inadmisibilă.
Apelul reclamanţilor Luchian Irina, M.V., B.L. şi L.V. a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 întrucât suprafaţa de teren în litigiu a fost dobândită de autorul reclamanţilor pe datele de 30 august 1957 şi 20 martie 1959, fiind situată illo tempore în satul Manoleşti Deal, comuna Stânceşti, raionul Botoşani, regiunea Suceava.
Recursul declarat de reclamanţi a fost admis prin decizia nr. 8994 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut, în motivare, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, reclamanţii solicitând în mod corect repararea prejudiciului cauzat prin trecerea terenului în proprietatea statului în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 130 din 4 aprilie 2007 a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să acorde reclamanţilor titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în valoare de 57.671,17 RON, reprezentând despăgubiri în echivalent.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat.
În ce priveşte apelul declarat de reclamanţi s-a reţinut că aceştia au solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului de 700 m.p. expropriat în baza Decretului nr. 369/1970, întrucât toate construcţiile aflate în prezent pe terenul cumpărat de autorii lor sunt uşoare şi demontabile, iar calea ferată industrială este nefolosită, ruginită şi acoperită cu vegetaţie. În subsidiar, au solicitat repararea prejudiciului prin echivalent, în limita sumei de 57.671 RON în loc de 47.932 RON, arătând că instanţa a reţinut greşit din raportul de expertiză o valoare care nu reprezintă suma totală ce a fost stabilită ca valoare a terenului în litigiu.
Asupra restituirii în natură a terenului instanţa a reţinut că nu poate fi considerată liberă de construcţii suprafaţa solicitată de reclamanţi, nefiind făcute dovezi cu privire la neutilizarea construcţiilor edificate şi în special a căii ferate industriale. De asemenea, conductele pentru alimentare cu agent termic şi apă caldă sunt în stare de funcţionare, solicitarea reclamanţilor privind modificarea amplasamentelor acestora fiind de natură a impune pârâtei SC T. SA o sarcină excesivă.
În privinţa cuantumului măsurilor reparatorii, s-a reţinut că într-adevăr, prima instanţă a indicat eronat valoarea acestora, care este de 57.671,17 RON, conform raportului de expertiză întocmit.
Apelul Statului Român a fost găsit nefondat, în condiţiile în care reclamanţii au formulat notificare în termenul prevăzut de lege, iar aceasta nu a fost soluţionată de entităţile deţinătoare, aşa încât în mod corect instanţa de fond a precedat la judecarea pe fond.
Recursurile declarate de reclamanţi au fost admise prin decizia civilă nr. 162 din 14 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin care s-a casat decizia şi cauza trimisă spre judecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea criticată cu încălcarea legii întrucât nu a ţinut seama de faptul că Legea nr. 10/2001 a suferit importante modificări şi completări prin Legea nr. 247/2005, act normativ de imediată aplicare.
Astfel, prin art. 1 pct. 1 al Titlului I al Legii nr. 247/2005 dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 au fost modificate iar potrivit alin. (2) al acestui articol, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Or, prin soluţia adoptată, instanţa de apel a obligat M.F.P. să acorde reclamanţilor titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în baza unor articole abrogate sau modificate de Legea nr. 247/2005.
S-a apreciat, de asemenea, că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt referitoare la unităţile deţinătoare ale imobilului în litigiu cât şi împrejurarea dacă terenul respectiv poate fi restituit în natură, integral sau parţial.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Suceava a pronunţat decizia civilă nr. 19 din 3 martie 2010, conform căreia a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi în consecinţă: a obligat SC T. SA să restituie reclamanţilor în natură suprafaţa de 111,72 mp teren (identificat conform raportului de expertiză); a obligat SC M. SA să restituie reclamanţilor în natură suprafaţa de 403,58 mp (identificată în acelaşi plan de situaţie, conform raportului de expertiză); a obligat A.V.A.S. să emită decizie cu propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa de 184,70 mp, deţinută de SC P. SA.
A fost respinsă acţiunea formulată împotriva Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată.
A fost menţinută dispoziţia privind respingerea acţiunii faţă de SC P. SA.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în ce priveşte SC T. SA, că aceasta are calitatea de entitate deţinătoare şi în consecinţă, are legitimare procesuală pasivă în cauză, în condiţiile în care parte din teren i-a fost transmis spre folosinţă conform contractului de concesiune încheiat la 10 decembrie 1990 cu Consiliul local al municipiului Botoşani.
S-a constatat, pe baza raportului de expertiză întocmit şi a cercetării locale efectuate, că în subteran există o reţea de conducte care alimentează cartierul de locuinţe din zonă. Chiar dacă terenul este afectat de utilităţi publice nefiind liber în accepţiunea legii, acestea pot fi utilizate în continuare în scopul pentru care au fost construite, dacă terenul ar fi restituit în natură. Existenţa reţelelor subterane nu poate afecta restituirea în natură ci, cel mult ar putea împiedica obţinerea autorizaţiilor necesare efectuării unor lucrări de construcţie.
Restituirea acestei suprafeţe de teren se justifică cu atât mai mult cu cât în imediata vecinătate reclamanţii au primit deja o altă suprafaţă.
Referitor la suprafaţa de 403,58 m.p. teren deţinută de SC M. SA, s-a constatat, că aceasta este traversată de o cale ferată care nu mai este folosită din anul 2002, şinele fiind ruginite, în jur fiind crescută vegetaţie (conform raportului de expertiză, situaţie confirmată şi de martorii audiaţi ).
De asemenea, cu ocazia cercetării locale instanţa a constatat nemijlocit starea în care se află calea ferată şi faptul că în incinta SC M. SA, singura deservită în trecut de această linie se află o platformă betonată chiar peste calea ferată.
Cum SC M. SA s-a privatizat integral la 12 iulie 2002 şi cum s-a dovedit că restituirea în natură a suprafeţei de 403,58 m.p. deţinută de această societate este posibilă, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează prioritar această modalitate de reparaţie.
În ce priveşte suprafaţa de 184,70 m.p. teren aflată în folosinţa SC P. SA s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această societate fiind privatizată la 31 iulie 1998, anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menţionat.
Aşa fiind, pentru terenul în suprafaţă de 184,70 m.p. reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent care urmează a fi propuse de instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Decizia a fost atacată cu recurs de către A.V.A.S. şi SC M. SA.
1) Recurenta A.V.A.S. a solicitat în condiţiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea deciziei din apel, pretinzând în acelaşi timp, nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
- Instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 23, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 10/2001, trecând peste procedura administrativă specială, la finalizarea căreia ar fi trebuit emisă decizia sau dispoziţia motivată de către A.V.A.S., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
- În cadrul procedurii prealabile A.V.A.S. nu a emis decizia motivată deoarece intimaţii n-au completat dosarul administrativ, iar absenţa actelor doveditoare conduce la respingerea notificării, ceea ce ar fi fost contrar interesului petenţilor.
Ca atare, A.V.A.S. este încă în termenul legal de soluţionare a notificării şi este necesară efectuarea demersurilor de către intimaţi pentru completarea dosarului administrativ, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
În plus, din notificarea existentă la dosarul administrativ rezultă că aceasta a fost formulată doar de către Luchian Irina, fără a se face referire la alte persoane care ar solicita aceleaşi drepturi. În felul acesta, devin incidente dispoz. art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Faţă de împrejurarea că ceilalţi intimaţi n-au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, rezultă că aceştia sunt decăzuţi din dreptul de a mai solicita măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Au fost invocate, de asemenea, dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca temei al recursului declarat.
2. Recurenta SC M. SA a susţinut nelegalitatea deciziei pentru următoarele considerente:
- Instanţa nu a apreciat corect situaţia de fapt, pronunţând în consecinţă o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, deşi într-adevăr, calea ferată ce traversează terenul în litigiu nu mai este folosită din 2002, instanţa nu a ţinut cont de faptul că terenul aparţine în prezent unei societăţi comerciale, al cărei scop este obţinerea de profit.
Motivele pentru care în prezent calea ferată nu este folosită sunt de ordin comercial, iar în prezent transportul rutier este, din punct de vedere economic, avantajos celui feroviar.
De fapt, în decizia de casare a Înaltei Curţi s-a făcut menţiune şi despre posibilitatea ca societatea să folosească în viitor calea ferată.
De asemenea, instanţa nu a ţinut cont de faptul că pe teren se află un mic segment de cale ferată şi că eventuala restituire a terenului ar însemna dezafectarea totală a căii ferate, ceea ce ar aduce importante prejudicii financiare societăţii.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate arătând, în esenţă, că, determinând corect situaţia de fapt, instanţa de apel a făcut, în acelaşi timp, o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, incidente în cauză.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1) Recursul formulat de A.V.A.S. nu poate fi primit, criticile fiind nefondate.
- Astfel, este total nefundamentată juridic, susţinerea conform căreia prin soluţionarea cauzei şi obligarea instituţiei recurente la emiterea deciziei cu propunere de despăgubiri, instanţa ar fi depăşit limitele puterii judecătoreşti, devenind în felul acesta incident motivul de casare prev. de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
În realitate, în virtutea plenitudinii de competenţă în tranşarea litigiilor, ce se ataşează funcţiei jurisdicţionale a statului, instanţa a procedat în mod corect la judecata cauzei pe fond.
Printr-o jurisprudenţă constantă, unificată prin decizia nr. XX/2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, în situaţia în care unitatea/entitatea deţinătoare nu soluţionează notificarea, instanţele sunt cele în atributul cărora intră aprecierea asupra pretenţiilor petentului.
- Susţinerea că nu ar fi fost epuizată procedura prealabilă întrucât nu a fost emisă decizia care să finalizeze această fază şi astfel, intimaţii-reclamanţi nu s-ar fi conformat prescripţiilor legii speciale, este nefondată.
În realitate, procedura specială declanşată, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, prin transmiterea notificării, a fost respectată în cauză.
Prin formularea criticii, recurenta se prevalează, în fapt, de propria culpă, aceea de a nu fi dat curs notificării înăuntrul termenului (de 60 zile) prev. de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Aprecierea recurentei că încă ar fi în termen, la mai bine de 8 ani de la înregistrarea notificării, să soluţioneze dosarul administrativ, întrucât nu ar fi fost depuse toate actele doveditoare, ignoră exigenţele termenului rezonabil impus oricărei proceduri (administrative sau judiciare).
Potrivit art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prelungirea termenului de 60 de zile se poate face „numai cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite” şi oricum, pentru a opera această prorogare, „este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate”.
Or, în speţă, recurenta nu a făcut dovada solicitării unor asemenea probe suplimentare, pe care petenţii să nu le fi prezentat şi astfel, să fi determinat imposibilitatea rezolvării notificării.
Nu este justificată lipsa răspunsului la notificare nici din perspectiva susţinută de către instituţia-recurentă, conform căreia „în absenţa tuturor actelor doveditoare, s-ar fi ajuns la soluţia de respingere a notificării, ceea ce ar fi fost contrar interesului petenţilor”.
Împotriva unei asemenea soluţii, petenţii ar fi avut oricum deschisă calea procedurii judiciare, în cadrul căreia puteau demonstra, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, nelegalitatea deciziei care le-ar fi încălcat dreptul la restituire.
- Are de asemenea, caracter nefondat critica recurentei conform căreia notificarea a fost transmisă doar de unul dintre reclamanţi (L.I.), ceea ce înseamnă că pentru ceilalţi operează, în condiţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în justiţie.
Reclamanţii sunt soţia supravieţuitoare şi, respectiv, copiii titularului dreptului de proprietate, numitul L.F.
Deşi notificarea a fost transmisă doar de către soţia supravieţuitoare, demersul judiciar ulterior comun (al fiilor defunctului, alături de soţia supravieţuitoare) demonstrează faptul că în transmiterea notificării, petenta a acţionat şi în baza unui mandat, cel puţin tacit (în sensul art. 1533 C. civ.) din partea celorlalţi moştenitori.
Existenţa unui asemenea mandat nu a fost contestată pe parcursul procesului de către cei care ar fi avut îndreptăţirea să o facă (respectiv, mandanţii care ar fi putut să nu ratifice mandatul, conform art. 1546 C. civ.).
Fiind vorba, aşadar, de o notificare transmisă în termen, în condiţii care asigură extinderea efectelor acesteia asupra tuturor petenţilor, în speţă nu se poate pune problema incidenţei art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv, a decăderii din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în soluţionarea cauzei nu au fost depăşite limitele puterii judecătoreşti şi de asemenea, n-au fost încălcate dispoziţiile de drept material aplicabile, pentru a fi incidente motivele de recurs invocate, prev. de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În ce priveşte solicitarea de suspendare a executării deciziei pronunţate în apel, fiind formulată în condiţiile art. 300 C. proc. civ., prin soluţionarea recursului această pretenţie a rămas lipsită de fundament.
2. Recursul formulat de SC M. SA este, de asemenea, nefondat.
Criticând decizia din apel pentru că nu ar fi apreciat corect asupra situaţiei de fapt, pârâta-recurentă se situează în afara motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Astfel, aprecierea asupra elementelor de fapt ale pricinii se află în atribuţiunea exclusivă a instanţelor fondului, în timp ce în faţa instanţei de recurs criticile şi corelativ, controlul care se poate realiza pe baza acestora, pot viza doar aspecte de nelegalitate.
Or, pe baza situaţiei de fapt, aşa cum a fost ea stabilită conform probatoriului administrat în etapele jurisdicţionale anterioare, aplicarea dispoziţiilor legale s-a realizat în mod corect.
Constatând că este vorba de o societate privatizată integral după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi deci, unitate deţinătoare căreia îi incumbă obligaţia de reparaţie, în continuare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că afectaţiunea în prezent a imobilului îl face restituibil în natură.
Fiind vorba de un teren traversat de o cale ferată dezafectată (cu şinele ruginite şi nefolosită din anul 2002), acesta are semnificaţia de teren liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, supus restituirii în natură.
Contrar susţinerii recurentei, instanţa de apel nu putea, în soluţionarea cauzei, să aibă în vedere faptul că „terenul aparţine în prezent unei societăţi comerciale, al cărei scop este obţinerea de profit”.
Ceea ce interesa, raportat la natura cauzei, era stabilirea calităţii societăţii de unitate deţinătoare, în sensul legii speciale.
Din acest punct de vedere, instanţa a stabilit corect că, fiind vorba de o societate cu capital majoritar de stat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta reprezenta, potrivit art. 21 din actul normativ menţionat, unitate deţinătoare, căreia îi incumba obligaţia de restituire.
Tot astfel, la stabilirea naturii măsurii reparatorii nu poate fi luată în considerare - cum greşit pretinde recurenta - o eventuală exploatare în viitor a liniei ferate pentru că la un moment dat, aceasta ar putea fi mai avantajoasă din punct de vedere economic societăţii, „ca urmare a dezvoltării transportului feroviar”.
Instanţa este chemată să spună dreptul (juris dictio) la situaţiile de fapt prezente, ce i-au fost deduse spre judecată, iar nu în mod abstract, în considerarea unor eventualităţi. De aceea, constatând că regimul juridic actual al terenului îl face restituibil în natură, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează în mod prioritar această modalitate de reparaţie.
Ca atare, nelegalitatea soluţiei nu poate fi susţinută nici din perspectiva criticilor formulate în recursul pârâtei SC M. SA
Pentru considerentele arătate, ambele recursuri au fost constatate nefondate, urmând să fie respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC M. SA împotriva deciziei nr. 19 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6631/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6625/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
