ICCJ. Decizia nr. 6631/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6631/2010
Dosar nr. 3332/118/2009
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia la 27 octombrie 2008 reclamanta C.L. a chemat în judecată Municipiul Medgidia prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru imobilul (compus din teren în suprafaţă de 162,96 mp şi construcţie), ce a fost expropriat, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost dobândit de autorii săi P.G. şi P.M. conform contractului de vânzare - cumpărare din 23 noiembrie 1955. În anul 1965 întregul imobil a fost expropriat pentru utilitate publică, construcţia fiind demolată, valoarea imobilului fiind estimată la 6.326 lei (despăgubiri care nu au fost primite), iar pe terenul expropriat s-a edificat ulterior un bloc de locuinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 454 din 19 februarie 2009 Judecătoria Medgidia a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa în temeiul art. 2 pct. 11 lit. f) C. proc. civ.
În faţa instanţei legal sesizate, reclamanta şi-a precizat temeiul de drept material ca fiind reprezentat de Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1053/2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins în consecinţă acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată (27 octombrie 2008) Legea nr. 10/2001 era în vigoare, iar acest act normativ având un caracter special, exclude utilizarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 pentru redobândirea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În raport de Legea nr. 33/1994 (reprezentând cadrul juridic general în materia exproprierii), Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare specială cu caracter reparatoriu având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 53/2007, pronunţată într-un recurs în interesul legii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei civile nr. 52/ C din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, acţiunea care a învestit instanţa fiind una în retrocedarea unui imobil expropriat, problema de drept supusă dezbaterii este aceea a raportului dintre legea generală în materia exproprierii (Legea nr. 33/1994) şi legea specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat (Legea nr. 10/2001).
În acest sens, deşi prin decizia în interesul Legii nr. 6 din 27 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, ulterior pronunţării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care prin dispoziţiile art. 11 instituie reguli speciale pentru restituirea bunurilor expropriate.
Astfel, art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme speciale a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.
Susţinerea apelantei reclamante, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost înlăturată întrucât Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie în interesul legii a statuat că : „dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, acestea nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.
Instanţa de apel nu a putut reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat, pe calea Legii nr. 33/1994, având în vedere că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, ci dimpotrivă, este un drept compatibil cu limitări, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Sub acest aspect, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
În privinţa accesului efectiv la instanţă, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994, fără să utilizeze procedura legii speciale. De altfel, în anul 2007, reclamanta a urmărit valorificarea dreptului său referitor la imobilul expropriat şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. proc. civ.; acţiunea sa a fost respinsă (prin sentinţa civilă nr. 410/ C din 14 februarie 2008 a Judecătoriei Medgidia) fără ca reclamanta să utilizeze căile legale de atac.
Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.
De altfel, în cauza Poenaru contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a susţinut următoarele:
- Instanţa de fond şi cea de apel au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul textului de lege, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii şi omiţând să se pronunţe pe excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât la instanţa de fond.
- În speţă, imobilul a fost expropriat în 1965, construcţia fiind demolată, iar terenul folosit ca spaţiu verde, deşi exproprierea s-a făcut pentru construirea de blocuri de locuinţe, ceea ce îndreptăţeşte partea la a solicita aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.
În acest sens s-a pronunţat, de altfel, Curtea Supremă de Justiţie care prin decizia în interesul legii nr. 6/1999 a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru acordarea măsurilor reparatorii în cadrul procedurilor speciale administrative, nu pe calea acţiunii directe în justiţie.
Faptul că partea nu a uzat de procedura legii speciale, ci a ales calea legii generale este demonstrată şi de adresa emisă de primărie în anul 2007, iar instituirea unui termen de decădere pentru nedepunerea notificării este de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie.
Ipoteza că autorul recurentei nu a încasat despăgubiri nu este dovedită de intimată cu înscrisuri în acest sens, iar împrejurarea că nu există o hotărâre irevocabilă de recunoaştere a acestui drept permite solicitarea către instanţa de recurs de a examina cauza sub toate aspectele.
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică iar potrivit Legii nr. 213/1998, imobilul nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, astfel încât poate face obiectul revendicării.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Apreciind asupra caracterului inadmisibil al demersului judiciar al reclamantei, instanţele au făcut o corectă aplicare a raportului dintre norma generală şi cea specială, dând prevalenţă acesteia din urmă potrivit regulii „specialia generalibus derogant”.
Astfel, în condiţiile în care obiect al retrocedării l-a constituit un imobil expropriat în anul 1965, cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, iar nu normele dreptului comun.
De altfel, în cauză nu este vorba, cum pretinde recurenta, „de o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii” prin aceea că s-ar fi aplicat (în urma calificării juridice pe care instanţa a dat-o situaţiei de fapt) alte norme de drept material decât cele invocate de reclamantă.
Ipoteza vizând denaturarea, prin interpretarea eronată, a actului juridic dedus judecăţii are în vedere, în limitele art. 304 pct. 8 C. proc. civ., situaţia actului juridic în înţelesul de negotium (manifestarea de voinţei a părţilor), iar nu aplicarea textului de lege, cum greşit se susţine prin motivul de recurs formulat.
Tot astfel, faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocate de către intimat nu poate face obiectul criticii de nelegalitate în recursul reclamantei.
Recurenta nu justifică vreun interes în a critica o soluţie prin care nu i-a fost contestată legitimarea în iniţierea demersului judiciar. În acelaşi timp, numai în situaţia în care, în mod greşit ar fi fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale ar fi devenit incidente dispoziţiile referitoare la casare pentru nesocotirea cadrului procesual, iar nu şi în ipoteza contrară, în care instanţa a trecut la analiza normei de drept material incidente raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, aşa încât sub aspect procedural critica este nefundamentată.
- Susţinerea că nu s-ar fi realizat scopul exproprierii - deoarece în locul blocurilor de locuinţe care trebuiau construite, terenul este utilizat ca spaţiu verde - nu justifică, aşa cum pretinde recurenta, incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994, pentru că aşa s-ar fi statuat printr-o decizie în interesul legii, nr. VI/1999 a instanţei supreme.
Pe de o parte, Legea nr. 33/1994 vizează, prin domeniul său de reglementare, situaţia imobilelor expropriate după intrarea sa în vigoare, iar pe de altă parte, decizia în interesul legii invocată (nr. VI/1999) a fost pronunţată anterior Legii nr. 10/2001.
Or, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost reglementată situaţia tuturor imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin dispoziţiile art. 11 fiind avută în vedere (în mod detaliat, în funcţie de diferitele situaţii care au apărut, urmare a preluării) ipoteza imobilelor expropriate.
Intervenind aşadar, un act normativ cu caracter special, în valorificarea dreptului său partea nu are opţiunea între norma specială şi cea cu caracter general, ci este obligată să se supusă prescripţiilor legii speciale - ceea ce în speţă, presupunea declanşarea procedurii prealabile prin transmiterea notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca în măsura în care nu se obţinerea satisfacerea pretenţiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară, prin sesizarea instanţei.
- De altfel, recurenta însăşi, prin motivele formulate recunoaşte că norma din art. 35 al Legii nr. 33/1994 pe care şi-a fundamentat acţiunea este o normă generală şi că art. 11 din Legea nr. 10/2001 este normă specială, dar susţine în continuare, în mod greşit, că aplicarea normei speciale reparatorii se impune ca prioritară doar în cadrul procedurilor speciale administrative, nu pe calea acţiunii directe în justiţie.
Un asemenea raţionament este greşit şi lipsit de orice fundament juridic, întrucât aplicarea unui act normativ special nu se face prin scindarea dispoziţiilor acestuia, iar partea nu poate să opteze pentru norme pe care le consideră favorabile şi să ceară înlăturarea altor norme, cu incidenţa dreptului comun.
Din acest punct de vedere, procedura de valorificare a drepturilor conform Legii nr. 10/2001 este una unitară, chiar dacă se desfăşoară în două etape (administrativă, prealabilă şi, eventual, jurisdicţională) întrucât faza judiciară vine în prelungirea sau definitivarea fazei prealabile.
De aceea, nu se poate susţine că subzistă caracterul special al normei doar pentru procedura din faza prealabilă şi că nu ar mai exista un asemenea caracter dacă s-ar tinde la valorificarea dreptului pe calea unei acţiuni directe în instanţă.
- Dimpotrivă, prin aceea că nu a uzat de prevederile legii speciale, partea a fost decăzută din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în instanţă (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), fără ca aceasta să însemne o îngrădire a accesului la justiţie.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu este un drept absolut ci comportă limitări implicite, în adoptarea cărora statele dispun de o marjă de apreciere.
Este motivul pentru care adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii de a mai utiliza un cadru normativ anterior (cel oferit de Legea nr. 33/1994) nu încalcă art. 6 din C.E.D.O.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a S.U. ale Î.C.C.J. s-a statuat că, suprimând acţiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu suprimă şi „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor” şi că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate se impune ca dispoz. art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile”.
- Făcând referire la dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, recurenta nu fundamentează practic o critică, ci, cu trimitere şi la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, arată că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot constituit obiect al revendicării.
Or, sub aspectul pretinsului drept de proprietate al reclamantei, instanţa de apel a constatat corect că acesta nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară (dimpotrivă, printr-o sentinţă din 2008 a Judecătoriei Medgidia, acţiunea în revendicare a fost respinsă), astfel încât partea nu este îndreptăţită să invoce în prezent dreptul său actual de proprietate sau o speranţă legitimă care, întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 să justifice o acţiune pe calea dreptului comun.
Soluţia este în acord şi cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care în unificarea jurisprudenţei instanţelor, a statuat asupra admisibilităţii acţiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, doar în măsura în care se face dovada deţinerii unui bun în sensul Convenţiei.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a apreciat corect, raportat la datele speţei, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru a putea fi valorificat pe calea dreptului comun.
Rezultă, potrivit considerentelor arătate, că în soluţionarea cauzei instanţa a făcut o corectă aplicare a normelor legii speciale, a raportului dintre legea specială şi cea cu caracter general, aşa încât motivul de recurs formulat cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.
În privinţa motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestuia s-a realizat pur formal, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, partea nu a indicat un act juridic dedus judecăţii (în înţelesul de negotium) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretat greşit, denaturându-li-se sensul şi înţelesul.
Pentru toate considerentele expuse anterior, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva deciziei nr. 52/ C din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6633/2010. Civil. Grăniţuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6623/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
