ICCJ. Decizia nr. 6629/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6629/2010
Dosar nr. 46993/3/2005
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 9 decembrie 2005, Oniga Ioan a solicitat, în temeiul art. 504 şi art. 505 C. proc. pen. şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 504.000 euro, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 570 din 17 aprilie 2006, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri morale. A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a făcut dovada arestării sale pe o durată de 120 de zile, fiind dispusă scoaterea sa de sub urmărire penală şi respectiv neînceperea urmăririi penale, pentru faptele de care era învinuit, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti din 5 mai 2005.
Dacă referitor la lipsirea reclamantului de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 luni nu există nici un dubiu, tribunalul a constatat că nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte acuzaţii formulate de acesta în legătură cu tratamentele inumane la care pretinde că a fost supus.
Tribunalul a apreciat că, în lipsa oricăror probe din care să rezulte traumele suferite de reclamant şi în ce măsură i-au fost ştirbite acestuia onoarea, demnitatea şi imaginea publică, suma pretinsă cu titlu de daune morale este vădit disproporţionată.
In ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de fond a apreciat că adeverinţa emisă de R. la data de 23 ianuarie 2006 nu face dovada faptului că reclamantul a fost salariatul său şi nici a veniturilor pe care acesta pretinde că le-ar fi realizat dacă nu ar fi fost arestat, în lipsa cărţii de muncă şi a adeverinţei de venituri.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 137/ A din 22 februarie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de pârâtul Ministerul Finanţelor Public şi de Ministerul Public, parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că susţinerile comune ale apelanţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti referitoare la netemeinicia hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului sunt nefondate, având în vedere că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de 120 zile, din 28 august 1998 şi până în 22 decembrie 1998.
Curtea de apel a constatat că durata arestării preventive este determinantă în stabilirea cuantumului prejudiciului moral, indemnizaţia acordată de tribunal reprezentând repararea suferinţelor morale îndurate de reclamant pe perioada detenţiei, care s-a dovedit ulterior a fi nelegală.
Întrucât aceste daune morale nu pot fi dovedite şi cuantificate matematic, curtea a apreciat că tribunalul a procedat legal când a admis acţiunea în parte, obligând pârâtul la 10.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, acestea reprezentând o despăgubire justă în raport cu perioada mare în care reclamantul a fost privat de libertate.
Pentru aceleaşi raţiuni, curtea a înlăturat şi susţinerile reclamantului, potrivit cărora ar fi dovedit, cu probele administrate la fond şi în apel, relele tratamente la care a fost supus, întrucât din niciun înscris depus în cauză nu rezultă aceste împrejurări. Astfel, din fişele medicale depuse la dosar nu rezultă nici lovituri şi nici plăgi care eventual ar fi putut fi dobândite în timpul detenţiei, reclamantul nefăcând dovada nici a unei alte traume care să poată fi imputată personalului penitenciarului ori lucrătorilor de poliţie.
S-a constatat astfel că din acest punct de vedere, hotărârea pronunţată de prima instanţă este în conformitate cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de apelanţii Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, întrucât argumentele invocate de reclamant se referă, în principal, la trauma psihică datorată arestării sale nelegale şi a perioadei foarte lungi de privare de libertate.
In ceea ce priveşte susţinerile reclamantului referitoare la daunele materiale, curtea de apel a constatat că nu s-a dovedit calitatea acestuia de angajat al R. în perioada în care a fost arestat, întrucât din Ordonanţa din 9 februarie 2010 rezultă că respectiva parte a fost angajat al acestei societăţi în perioada 1978-1981, când contractul de muncă i-a fost desfăcut din motive disciplinare.
S-au constatat, de asemenea, ca neîntemeiate şi susţinerile reclamantului potrivit cărora daunele materiale s-ar compune şi din pierderea unei gospodării şi imposibilitatea recuperării unor animale din gospodărie, întrucât acestea nu sunt într-o legătură de cauzalitate directă şi nemijlocită cu privarea de libertate, fiind probabil urmare a judecării unor cauze civile.
împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri reclamantul şi pârâtul. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamantul Oniga Ioan a considerat decizia pronunţată în apel ca fiind netemeinică şi nelegală.
A considerat că este derizoriu cuantumul despăgubirilor acordate raportat la situaţia concretă a persoanei dar şi la o serie de criterii, cum sunt tipul, durata, efectele şi modalitatea de aplicare a măsurii. A arătat că întrucât a formulat plângere împotriva poliţiştilor şi nu a dorit să şi-o retragă a fost reţinut, în primă fază, în arestul secţiei de poliţie din data de 26 august până la 28 august, după care i s-a emis mandat de arestare, pe 5 zile, iar de la 1 septembrie pe câte 29 zile până în 24 decembrie 1998.
A precizat că toate investigaţiile judiciare împotriva sa au pornit de la organele de poliţie care i-au înscenat infracţiunea de înşelăciune care nu a putut fi dovedită de procuror.
A arătat, că pe timpul arestării, a fost supus la un tratament inuman din partea anchetatorilor, reieşind din fişele medicale numeroasele internări la spitalul de urgenţă.
Recurentul a considerat că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie având în vedere că de la data de 24 decembrie 1998 până spre finele anului 2006 când s-a pronunţat soluţia parchetului a stat într-o continuă stare de tensiune în sensul că a fost de nenumărate ori chemat la parchetul civil cât şi la cel militar.
Cu privire la solicitarea parchetului de a anula o serie de acte, care susţine acesta că sunt false, recurentul a lăsat acest aspect la aprecierea instanţei. Consideră însă că soluţia pronunţată de parchet prin ordonanţă este discutabilă cu atât mai mult cu cât din anul 2007 de când a fost trimis dosarul şi până la 9 februarie 2010, acesta nu dăduse nici o soluţie.
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Invocând dispoziţiile cuprinse la art. 504 şi art. 505 C. proc. pen. în raport de cele de la art. 1169 C. civ., recurentul a considerat că una din cerinţele prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de instanţa de judecată pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă nu numai durata privării de libertate ci şi dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate.
Or, în cauza de faţă, nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului creat reclamantului.
A arătat că, chiar dacă cuantumul prejudiciului moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista criterii precise şi exacte de acordare, acest fapt nu se poate transforma într-un drept discreţionar, absolut al instanţei, care să determine în final pronunţarea unei soluţii cu încălcarea normelor de drept procesual referitoare la probaţiune.
Recurentul a considerat că astfel există riscul ca reparaţia făcută, cu titlu de daune morale, să conducă la crearea unui prejudiciu mult mai mare decât reparaţia în sine, ceea ce ar contraveni principiului proporţionalităţii consecinţelor juridice cu situaţia care le-a generat, statuat prin art. 53 alin. (2) din Constituţie. A invocat în susţinere şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
S-a solicitat, pe de altă parte, a se avea în vedere şi practica constantă a instanţei supreme care a considerat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu una de ordin general ci având în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe.
În egală măsură, recurentul a învederat că statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa constantă, în raport de circumstanţele cauzei a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală. A invocat astfel cauzele Ţară Lungă şi Oancea, prin care s-a stabilit cu titlu de reparaţie morală suma de 1000 euro, cauza Temeşan în care suma este de 1600 euro.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Nu pot fi primite criticile recurentului - pârât, având în vedere dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.
Se reţine deci că legiuitorul român a stabilit criterii pentru stabilirea întinderii reparaţiei, urmând ca la cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia faţă de sine şi în societate, etc.
Un mecanism similar de analiză este adoptat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabileşte cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, „statuează în echitate”, considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate şi onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 120 de zile, acestuia i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură trebuie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, aceasta se stabileşte, după cum s-a arătat, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Se constată că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au fost preocupate de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale şi au avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, precum şi situaţia specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condiţiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.
Pentru considerentele prezentate şi din aceleaşi raţiuni nu pot fi primite nici criticile recurentului - reclamant referitoare la cuantumul derizoriu al despăgubirilor acordate.
Se reţine că în cauză s-a făcut de către instanţă o analiză utilă şi pertinentă a probelor, concluzionându-se corect că potrivit fişelor medicale anexate nu rezultă lovituri sau plăgi care ar fi putut fi dobândite în timpul detenţiei.
Se constată, de asemenea, că în mod legal s-a reţinut că nu au fost dovedite nici celelalte susţineri ale recurentului - reclamant referitoare la conduita lucrătorilor de poliţie.
Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul O.I. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 137/ A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6627/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6600/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
