ICCJ. Decizia nr. 6728/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6728/2010
Dosar nr. 4179/90/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a solicitat, în temeiul dispoziţiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a numitei T.S.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 26 noiembrie 2009, în baza Decretului Prefectului Provinciei Milano. Conform decretului de expulzare, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia, împotriva pârâtei T.S. s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins acţiunea, reţinând că în cauză s-a dispus returnarea pârâtei fără a se dovedi existenţa vreunuia dintre motivele pentru care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor, respectiv, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică (art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere, pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii uniunii şi membrii familiilor acestora).
Prima instanţă a mai reţinut că decretul de expulzare şi simpla afirmaţie că pârâta a săvârşit infracţiuni pe teritoriul Italiei, fără a exista hotărâri de condamnare în acest sens, nu pot conduce la restrângerea dreptului la liberă circulaţie al pârâtei în această ţară.
Tribunalul a mai arătat că dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretate şi aplicate în conformitate cu legislaţia europeană în materie, cu Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceste convenţii, potrivit cărora măsurile luate din motive de ordine sau de siguranţă publică trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, neputând fi acceptate motivări care nu sunt legate direct de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală, după cum nici condamnările anterioare nu pot justifica asemenea măsuri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (fost I.N.E.P.), susţinând că este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit a respins cererea privind restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a intimatei.
Reclamanta a mai arătat că prima instanţă nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei dispoziţiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum şi art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora autorităţile judecătoreşti pronunţă hotărâri vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi din Italia pe o perioadă determinată.
S-a mai arătat că nu au fost luate în considerare documentele ce dovedesc că pârâta a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei întrucât a avut un comportament antisocial, fiind arestată pentru săvârşirea infracţiunii de furt, şi nici dispoziţiile art. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană, privind readmisia persoanelor aflate în situaţii ilegale, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Prin decizia civilă nr. 34/ A din 17 martie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, reţinând că, în raport de dreptul la liberă circulaţie reglementat de Constituţia României, precum şi de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a protocoalelor adiţionale la această convenţie, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se impune admiterea cererii privind restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Italia a numitei T.S.
Instanţa de apel a mai arătat că, deşi potrivit dispoziţiilor legale invocate de reclamantă, respectiv, art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, instanţele pot pronunţa hotărâri privind interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi din Italia pe o perioadă determinată, în speţă au prioritate dispoziţiile dreptului comunitar faţă de cel intern.
Or, potrivit, dispoziţiilor comunitare în materie, restrângerea dreptului la liberă circulaţie intervine în trei cazuri, şi anume, pentru motive de siguranţă, sănătate sau ordine publică, ce nu sunt incidente în cauză, astfel încât soluţia adoptată de prima instanţă este temeinică şi legală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, reluând, în esenţă, criticile formulate în motivele de apel.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor, libertatea de circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi fundamentale din cadrul pieţei interne a Uniunii Europene.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie între cetăţenii statului membru şi cetăţenii altor state, care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul acestuia.
Reglementarea legală comunitară a liberei circulaţii a persoanelor o reprezintă dispoziţiile art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE, care, prin art. 27 stabileşte restricţionarea dreptului la liberă circulaţie numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică ori sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Dispoziţiile legale sus-menţionate sunt parţial neconcordante cu legislaţia naţională în materie, motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenţei dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, cu caracter general, stabileşte situaţii de excepţie în care operează restrângerea dreptului la liberă circulaţie.
Dealtfel chiar dispoziţiile constituţionale statuează că, ori de câte ori dispoziţia legală internă contravine dispoziţiei legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea şi armonizarea celor două categorii de norme.
În cauză nu s-a făcut dovada incidenţei vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât instanţele de fond şi apel în mod corect au stabilit că dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt aplicabile, ele trebuind analizate şi raportate la legislaţia comunitară.
Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor, prin Direcţia generală de Paşapoarte sau, după caz, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor(în prezent Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date), către instanţe, a dosarului „de îndepărtare”, cu precizarea că acest demers trebuie făcut în corelare cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, având în vedere că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziţia comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, rezultă că şi această prevedere trebuie circumscrisă aceleiaşi norme, înaintarea dosarului instanţei de judecată nereprezentând pentru aceasta o obligaţie de a se pronunţa în sensul restrângerii dreptului fundamental analizat.
Dealtfel, prin decretul de expulzare al Prefectului Provinciei Milano, emis la data de 26 noiembrie 2009, s-a luat deja măsura interzicerii intimatei de a se mai afla pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Având în vedere această împrejurare, precum şi faptul că dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE prevăd ca măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, aplicarea acesteia în speţă ar echivala cu o dublă sancţionare a intimatei şi,deci, cu o încălcare a criteriilor prevăzute de textul legal anterior arătat.
Faţă de argumentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 34/ A din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6730/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6727/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
