ICCJ. Decizia nr. 6730/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6730/2010
Dosar nr. 734/118/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 912 din 8 septembrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului O.P. întemeiată pe dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 274 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat la plata, către reclamant, a sumei de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri civile-daune morale, precum şi a sumei de 921,72 euro ca dobândă legală aferentă sumei de 4450 euro indisponibilizată în perioada 05 iulie 2005-16 decembrie 2008, respingând celelalte pretenţii ale reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul O.P. a fost subiect al cercetărilor săvârşite în cele două stadii ale procesului penal desfăşurat în perioada 03 iulie 2005-16 decembrie 2008 şi finalizat prin decizia penală nr. 587/ P din 16 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 2535/118/2006.
Pe parcursul procesului penal, împotriva reclamantului au fost luate măsuri preventive de reţinere şi arestare preventivă în perioada 03 iulie 2005-03 noiembrie 2005, obligarea de a nu părăsi localitatea Agigea în perioada 03 noiembrie 2005-18 ianuarie 2006 şi obligarea de a nu părăsi ţara în perioada 18 noiembrie 2006-16 decembrie 2008.
Faţă de situaţia de fapt arătată, instanţa de fond a reţinut că principiul răspunderii statului sub aspect patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale consacrat constituţional prin art. 48 alin. (3) este în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Tribunalul a constatat că, aferent perioadei 03 iulie 2005-03 noiembrie 2005 dreptul la libertate al reclamantului a fost anihilat prin arestare preventivă, iar ulterior restrâns, prin îngrădirea dreptului la liberă circulaţie, în cadrul unui proces penal ce s-a finalizat cu o hotărâre de achitare a acestuia sub motiv că fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
Prima instanţă a mai reţinut că, din perspectiva jurisprudenţei CEDO, derularea procesului penal finalizat printr-o hotărâre de achitare, deşi criticată de reclamant pentru „termenul nerezonabil”, reprezintă o cauză ilicită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele în plan moral, fizic şi psihic suportate de reclamant.
Referitor la prejudiciul material cuantificat la suma de 143.500 euro, reprezentat de lipsa veniturilor realizate din activităţile lucrative realizate în Spania, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 rap. la art. 1169 C. civ., respectiv, reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte implicarea sa într-un raport de muncă pe teritoriul Spaniei, ori a calităţii de contribuant fiscal faţă de acelaşi stat, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză necoroborându-se cu nici un alt mijloc de probă.
Referitor la prejudiciul moral, pentru a cărui reparare se solicită obligarea pârâtului la suma de 100.000 euro, prima instanţă a apreciat că, având în vedere că stabilirea cuantumului daunelor morale nu se realizează din perspectiva „preţului” suferinţelor fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci din perspectiva consecinţelor în plan familial, moral şi social, cu reflectare inclusiv în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului fundamental la libertate, suma de 25.000 euro reprezintă o „satisfacţie echitabilă”.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantul O.P., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.
Apelul reclamantului a vizat critici referitoare la greşita respingere a acordării daunelor materiale cu justificarea nedovedirii acestora, prin neluarea în considerare a probatoriilor administrate; greşita apreciere, de către instanţa de fond a caracterului licit al măsurilor preventive luate de stat până la finalizarea procesului penal, aserţiune ce contrazice dispozitivul soluţiei penale; greşita rezolvarea a chestiunii daunelor morale prin prisma neacordării acestora în cuantumul solicitat, împrejurările cauzei şi practica judiciară în materie justificând pretenţiile reclamantului.
Apelurile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa au vizat critici cu privire la greşita statuare asupra daunelor morale, cuantumul acestora fiind supradimensionat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant şi de practica judiciară în materie, cu luarea în considerare a faptului că reparaţia morală nu trebuie să se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin decizia civilă nr. 296/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondate toate apelurile declarate în cauză.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că criticile formulate nu subzistă, determinarea cuantumului prejudiciului material nu se poate realiza exclusiv pe declaraţiile martorilor, care, dealtfel, nu au relevat o situaţie care să ateste că reclamantul a avut o activitate lucrativă remunerată în Spania, iar acesta nu a depus în probaţiune înscrisuri care să confirme cele susţinute.
Instanţa de apel a mai constatat că argumentele avute în vedere de instanţa de fond cu privire la caracterul licit al măsurilor judiciare până la pronunţarea hotărârii penale de achitare nu au vizat lipsa temeiurilor de răspundere a statului pentru reţinerea şi arestarea preventivă, ci legitimitatea acestora în conformitate cu art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, anume că încălcarea dreptului la libertate a fost apreciată - la momentul luării măsurilor respective-ca fiind conformă cerinţelor textului enunţat.
Cu privire la problema cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că soluţia instanţei de fond se circumscrie jurisprudenţei CEDO în materie, precum şi situaţiei de fapt a speţei, care nu a relevat o vătămare deosebită adusă personalităţii şi sănătăţii reclamantului ori familiei acestuia.
Referitor la apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa,instanţa de apel a constatat că ambele căi de atac aduc argumente în sensul greşitei statuări de către tribunal, asupra cuantumului daunelor morale acordate pentru perioada privativă de libertate, fără a se observa că aprecierea asupra vătămării aduse valorilor personale nepatrimoniale ţine de aprecierea, de la caz la caz, a materialului probator şi de circumstanţele în care au operat măsurile autorităţilor statului.
Faţă de aceste critici, instanţa de apel a reţinut că acordarea în cauză a unei sume apropriate de valoarea de 100.000 lei pentru perioada totală în care au operat măsurile restrictive de libertate nu contravine soluţiilor jurisprudenţiale la care fac trimitere apelanţii, astfel încât nu sunt temeiuri de reformare a hotărârii atacate.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul O.P., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Recursul reclamantului a vizat următoarele critici:
I. Greşita înlăturare a declaraţiilor testimoniale ale martorilor audiaţi în cauză, pe considerentul necoroborării lor cu nici un mijloc de probă.
În acest sens s-a arătat că instanţele au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1169 C. civ., întrucât reclamantul nu a urmărit a face dovada unui act juridic, ci probarea unui element de fapt, constând în prejudiciul creat în patrimoniul său de imposibilitatea de a desfăşura activităţi lucrative în baza unor convenţii civile de prestări servicii pe teritoriul Spaniei, în măsura în care pentru dovedirea unei convenţii civile nu este necesară forma scrisă.
Reclamantul nu a invocat că a avut calitatea de contribuabil pe teritoriul Spaniei şi argumentul că nu a dovedit această calitate excede obiectului acţiunii.
Codul civil prevede excepţii aplicabile în cauză, printre care imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, fiind de notorietate, în domeniul prestărilor de servicii cu diverse persoane particulare, în activitatea de construcţii şi amenajări imobiliare, că nu se puteau încheia, la acel moment, convenţii scrise.
Condiţia coroborării cu un alt mijloc de probă nu poate fi invocată, întrucât nu este vorba de dovedirea unui act juridic în cadrul existenţei unui început de dovadă scrisă, ci de dovedirea unui fapt juridic, posibilă prin orice mijloc de probă.
Mai arată că, prima instanţă nu a clarificat motivul pentru care a respins daunele materiale, deşi s-a dovedit că prin îngrădirile suferite, s-a limitat posibilitatea reclamantului de a angaja şi alte lucrări în domeniul său de activitate, corespunzător priceperii sale, conducând în final la diminuarea veniturilor sale în această perioadă;
II. Greşita reţinere a caracterului licit al măsurilor privative, până la soluţionarea procesului penal.
În acest sens, reclamantul arată că procesul penal are caracter licit numai cu condiţia ca la momentul soluţionării definitive a cauzei să se constate vinovăţia inculpatului, înlăturându-se astfel prezumţia de nevinovăţie reglementată de art. 6 C. proc. pen.
Mai arată că statul are obligaţia, chiar în ipoteza condamnării definitive a inculpatului, în baza art. 6 alin. (1) CEDO, să asigure judecarea într-un termen rezonabil a cauzei, încălcarea acestei obligaţii putând fi sancţionată inclusiv prin acordarea de despăgubiri.
III. Greşita diminuare a daunelor morale solicitate.
Reclamantul arată că prin reţinerea şi arestarea preventivă i s-a încălcat dreptul la libertate individuală prevăzut de art. 23 din Constituţia României, coroborat cu art. 5 alin. (1) din CEDO, iar prin impunerea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara, i s-a restrâns dreptul la liberă circulaţie prevăzut de art. 25 din legea fundamentală.
Restrângerile drepturilor fundamentale dispuse în mod nelegal prin măsurile arătate au creat reclamantului grave prejudicii fizice şi psihice, au alterat imaginea socială a acestuia, au afectat relaţiile de familie şi l-au împiedicat în desfăşurarea activităţilor lucrative specifice pregătirii sale, astfel încât suma solicitată cu titlu de daune morale este cea corespunzătoare şi care poate asigura o satisfacţie echitabilă.
Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, apreciat ca fiind supradimensionat, depăşind valorile nepatrimoniale care au lezat viaţa şi personalitatea acestuia.
Pârâtul arată că împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării preventive pe o durată de 4 luni, spre deosebire de cauze similare în care aceasta s-a întins pe o perioadă mult mai mare de timp, iar daunele morale acordate au fost mai reduse.
Mai arată că factorul prejudicial se limitează la arestarea preventivă, iar derularea procesului penal, chiar finalizată cu o hotărâre de achitare, reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu este ţinut să răspundă.
Simpla afirmare a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia echitabilă, în lipsa suportului probator care să dovedească suferinţa psihică efectivă.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la cuantificarea daunelor morale, nesocotind, în acelaşi timp jurisprudenţa CEDO în materie.
Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa s-a raportat, de asemenea, la problema cuantumului exagerat al daunelor morale, în condiţiile în care ambele instanţe au apreciat că nu a rezultat o vătămare deosebită adusă personalităţii şi sănătăţii reclamantului, ori familiei sale.
În acest sens arată că soluţiile instanţelor anterioare încalcă principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi nu corespunde circumstanţelor cauzei, întrucât din materialul probator administrat nu a rezultat că ulterior măsurilor restrictive aplicate reclamantului acesta ar fi fost împiedicat să desfăşoare o viaţă socială normală ori că ar fi avut dificultăţi de integrare socială.
În susţinerea criticilor formulate a făcut referiri la jurisprudenţa CEDO, respectiv, Cauza Knolos împotriva României, Cauza Calmanovici împotriva României, la decizii date în interesul legii de către Înalta Curte în Secţii Unite, precum şi la decizii de speţă ale instanţei supreme în materie.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.
În speţa supusă analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârşită de acesta şi pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror existenţă şi întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât este evident că situaţia sa se circumscrie sferei de reglementare a dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. pen.
Criticile aduse deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum şi cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susţine că ar fi prea mic, raportat la gravitatea şi consecinţele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, susţin că este prea mare, prin raportare la aceleaşi criterii de evaluare.
Referitor la critica privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalităţii de interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, acesta reprezintă un aspect de apreciere şi evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte critica formulată de către toţi recurenţii referitoare la cuantumul daunelor morale, se constată că nu este fondată.
Astfel, se observă că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume, durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.
Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.
De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţele anterioare reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.
Criticile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei CEDO în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluţiile pronunţate sunt, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale în materie, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale la care aceşti recurenţi fac trimitere.
De asemenea, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.
Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 100.000 euro solicitată prin cererea de chemare în judecată, ar înlătura caracterul de „satisfacţie echitabilă” al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul O.P., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei nr. 296/ C din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6729/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6728/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
