ICCJ. Decizia nr. 6729/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6729/2010
Dosar nr. 8516/30/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1971 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul G.P. în temeiul art. 504 alin. (1), art. 505 alin. (3) C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituţia României, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri totale de 100 miliarde lei vechi, reprezentând daune materiale şi morale pentru faptul că a fost privat de libertate în mod ilegal 14 ani, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 10.000 lei amendă corecţională, prin sentinţa penală nr. 1332 din 28 noiembrie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în Dosarul nr. 1546/1950, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a fost într-adevăr condamnat definitiv prin sentinţa penală arătată, însă nu se încadrează în textele legale invocate ca temei juridic al acţiunii, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri penale de achitare, sentinţa penală nr. 18 din 25 martie 2009 a Tribunalului Militar Timişoara făcând dovada că reclamantul a fost reabilitat şi nu achitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că soluţia pronunţată este netemeinică şi nelegală întrucât a fost ignorată decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale care, prin raportare la art. 48 alin. (3) din Constituţia României, a constatat că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Reclamantul a mai arătat că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi, deşi a reţinut condiţiile umilitoare şi degradante în care a fost reţinut drept urmare a unei erori judiciare rezultate din contrafacerea dovezilor şi condamnarea în urma unor declaraţii semnate sub teroare şi ameninţare cu moartea, a considerat totuşi că acestea nu sunt motive suficiente pentru repararea prejudiciului suferit.
A solicitat instanţei de apel să aibă în vedere faptul că a fost condamnat datorită luptei împotriva regimului comunist, ceea ce este o încălcare evidentă a dreptului la opinie politică garantat de Constituţia României şi art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212/1974.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş ca reprezentant legal al Statului Român, întrucât, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, reprezentantul statului este Ministerul Finanţelor Publice; excepţia prematurităţii acţiunii, cu motivarea că reclamantul nu a solicitat mai întâi o hotărâre de achitare; excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că valoarea pretenţiilor a fost precizată în lei vechi, ori de la 01 ianuarie 2007, putea fi indicată doar în lei noi, conform Legii nr. 348/2004.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen., situaţie faţă de care acţiunea reclamantului este una de drept comun, supusă timbrării conform legii.
Instanţa de apel a respins excepţiile invocate prin întâmpinare de către pârât, constatând că DGFP Timiş nu este reprezentanta directă a statului, ci reprezentanta legală a Ministerului Finanţelor Publice, care la rândul său, reprezintă statul în proces, prima instanţă a respins acţiunea întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., chestiune de fond şi nu de prematuritate a acţiunii, iar faptul că valoarea pretenţiilor a fost indicată în lei vechi nu atrage inadmisibilitatea acesteia.
Prin decizia civilă nr. 37/ A din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului, reţinând că art. 504 alin. (1) C. proc. pen. prevede dreptul la repararea pagubei al persoanei care a fost condamnată definitiv, cu condiţia ca în urma rejudecării cauzei să de pronunţe o hotărâre de achitare şi nu una de reabilitare, iar Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţională această condiţie, ci limitarea răspunderii statului doar la două situaţii în care se dispune achitarea, şi anume, când fapta nu există şi când nu a fost săvârşită de inculpat, această dispoziţie fiind contrară art. 48 alin. (3) din Constituţie, dispoziţie care nici nu se mai regăseşte în forma actuală a art. 504 C. proc. pen., dreptul la reparaţie aparţinând persoanei faţă de care s-a dispus achitarea.
Instanţa de apel a mai arătat că, în ipoteza obţinerii unei hotărâri de achitare, reclamantul are deschisă calea unei noi acţiuni, fiind suficientă existenţa unei condamnări cu caracter politic, inclusiv calea unei acţiuni întemeiate pe Legea nr. 221/2009, nou intrată în vigoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit instanţele au interpretat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. atunci când au apreciat că inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti de achitare exclude posibilitatea reparării pagubei în cadrul prezentei acţiuni, neluând în considerare decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale.
Mai arată că, având în vedere consideraţiile instanţei de apel cu privire la posibilitatea reclamantului de a-şi valorifica pretenţiile pe calea Legii nr. 221/2009, această instanţă, în aplicarea principiului aplicării imediate a legii noi, ar fi trebuit să constate incidenţa în cauză a acestui act normativ şi să soluţioneze cauza în consecinţă.
De asemenea, a mai învederat că a fost condamnat datorită luptei împotriva regimului comunist, aspect ce atrage aplicabilitatea în cauză şi a altor dispoziţii legale în materie, cum ar fi art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, a formulat întâmpinare, prin care a reiterat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş, ca reprezentant legal al Statului Român, precum şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii reclamantului.
Analizând cu prioritate aceste excepţii procesuale, invocate prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le respinge ca inadmisibile, în condiţiile în care au fost invocate şi cu prilejul judecăţii în primă instanţă şi apel şi respinse ca neîntemeiate, fără ca, în recurs, să fie susţinute prin argumente noi.
Prin întâmpinarea la cererea de recurs (ca, de altfel, şi de apel), pot fi formulate doar apărări tinzând la respingerea ori anularea respectivei cereri, nu a înseşi cererii de chemare în judecată, întrucât întâmpinarea nu poate avea aceeaşi finalitate ca însăşi calea de atac declarată.
Reiterarea unei excepţii procesuale respinse în primă instanţă ori apel este posibilă doar prin cererea de apel, după caz, recurs, sub forma unei critici de nelegalitate a dispoziţiei de respingere a excepţiei, urmărindu-se schimbarea/modificarea acesteia, finalitate imposibil de atins dacă titularul excepţiei nu declară calea de atac, dispoziţia de respingere a excepţiei intrând în puterea lucrului judecat.
Recursul nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.
În concordanţă cu prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.
Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.
Dreptul la repararea pagubei revine şi persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezîncriminarea faptei.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, la care reclamantul face ample referiri, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile conţinute în art. 504 C. proc. pen. care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, şi anume, când persoana condamnată nu a săvârşit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. să fie constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.
Prin decizia nr. 45/1998 nu a fost însă înlăturată condiţia privind existenţa unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde şi în continuare incidenţa sau nu a art. 504 C. proc. pen. în cauzele având un asemenea obiect.
Or, în speţă, prin sentinţa nr. 1332 din 28 noiembrie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, iar prin sentinţa nr. 18 din 25 martie 2009 s-a admis cererea acestuia de reabilitare cu privire la pedeapsa stabilită prin sentinţa nr. 1332 din 28 noiembrie 1950, constatându-se îndeplinite condiţiile necesare incidenţei acestei instituţii juridice.
Niciuna din cele două hotărâri de care se prevalează reclamantul în susţinerea şi dovedirea pretenţiilor sale nu îndeplinesc condiţia impusă de art. 504 C. proc. pen., întrucât este vorba de o hotărâre de condamnare şi, respectiv, una de reabilitare, cerinţa textului legal vizând o hotărâre de achitare, indiferent în ce temei.
Reabilitarea este o instituţie de drept penal care înlătură, în anumite condiţii expres prevăzute de lege, consecinţele condamnării unei persoane care a săvârşit o infracţiune, momentul la care operează este ulterior executării pedepsei, iar scopul acesteia este de a face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile ce rezultă din condamnare, astfel încât o asemenea hotărâre nu are nici o relevanţă asupra dovedirii existenţei erorii judiciare în sensul reglementat de art. 504 C. proc. pen.
Raţiunea pentru care legiuitorul a introdus drept condiţie a incidenţei dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., existenţa unei hotărâri de achitare este aceea că printr-o asemenea hotărâre se dispune cu privire la existenţa sau nu a faptei penale, a împrejurării dacă a fost sau nu săvârşită de inculpat, precum şi la vinovăţia acestuia, elemente de natură să excludă de la răspunderea penală persoana trimisă în judecată în cadrul procesului penal.
Hotărârea de reabilitare însă nu pune în discuţie aspectele menţionate anterior, ce ar putea constitui, ipotetic, premisa constatării existenţei unei erori judiciare, ci doar înlătură efectele specifice ale condamnării constând în interdicţii, decăderi sau incapacităţi, astfel încât reclamantului nu-i pot fi acordate despăgubiri în temeiul textului de lege arătat, întrucât hotărârea arătată nu probează existenţa unei erori judiciare, iar acesta nu a produs dovezi conform dispoziţiilor legale conţinute în art. 504 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să constate incidenţa în cauză a Legii nr. 221/2009, la care a făcut referire în considerente, aceasta nu poate fi primită întrucât, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu se poate pronunţa decât în limitele în care a fost învestită.
Or, în speţă, acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. civ., prin raportare la art. 48 alin. (3) din Constituţia României, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, reclamantul nu a făcut precizări suplimentare cu privire la dispoziţiile legale pe baza cărora îşi fundamentează pretenţiile, iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată nu poate fi schimbat în calea de atac a recursului.
Dealtfel în prezent, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, astfel încât până la adoptarea unei reglementări care să substituie textul legal declarat neconstituţional, acesta nu poate constitui temei juridic pentru o nouă acţiune în materia reparaţiilor aferente erorilor judiciare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei civile nr. 37/ A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6733/2010. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 6730/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
