ICCJ. Decizia nr. 772/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 772/2010
Dosar nr. 7488/109/2005
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Deliberând asuprarecursului civil defaţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 20 octombrie 2005, contestatoarea G.E. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul comunei Călineşti, anularea dispoziţiei nr. 1037 din 7 octombrie 2005, în sensul restituirii în natură a terenurilor şi construcţiilor preluate abuziv de către stat din patrimoniul autorilor Z.G. şi A. la data de 21 noiembrie 1975.
În motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 21 noiembrie 1975, în baza unor înscrisuri false au fost trecute în proprietatea autorilor contestatoarei imobilele ce fac obiectul notificării în proprietatea lui S.N. şi S.E., astfel că în mod greşit Primarul comunei Călineşti a dispus respingerea notificării de restituire a acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 223din 4 noiembrie 2008 tribunalul a respins contestaţia ca nefondată, cu argumentul că imobilele au fost înstrăinate în mod valabil în anul 1975 lui S.N. şi ca atare, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că prin actul de vânzare-cumpărare s-a vândut doar suprafaţa de 250 mp şi o parte din construcţii, restul suprafeţei fiind preluată în mod abuziv de către stat.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 67/A din 23 martie 2009 a Curţii deApel Piteşti.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentic, încheiat la 21 noiembrie 1975, autoarea apelantei-reclamante, Z.A., a vândut lui S.N. şi S.I. construcţiile situate pe raza comunei Călineşti, terenul aferent acestora urmând regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974, în sensul că a trecut în proprietatea statului şi a fost lăsat în folosinţa cumpărătorilor pe durata existenţei construcţiei.
Pentru suprafaţa de teren de 1000 mp, aferentă casei şi anexelor gospodăreşti ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, lui S.N. i-a fost constituit dreptul de proprietate prin titlul nr. 113005 din 16 octombrie 2001 iar prin sentinţa civilă nr. 266 din 31 martie 2000 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost pus în posesie.
Or, potrivit art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 18/1991, suprafeţele de teren aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti atribuite în folosinţă dobânditorilor acestora în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 sunt şi rămân în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcţiilor, foştii proprietari urmând să fie compensaţi cu suprafeţe de teren în echivalent sau despăgubiri.
Din textele de lege enunţate rezultă că terenul în cauză a făcut obiectul Legii fondului funciar, regimul juridic al acestuia fiind de natură să-l excludă potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 de la restituire în baza acestui act normativ.
Cu privire la construcţii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că au ieşit din patrimoniul autoarei apelante printr-un act de vânzare-cumpărare şi nu prin preluare abuzivă de către stat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a formulat critici sub aspectul următoarelor aspecte:
- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau acestea sunt contradictorii (art. 304 pct. 7), în condiţiile în care se reţine că, urmare a contractului de vânzare-cumpărare din 1975, terenul aferent casei ar fi rămas în folosinţa cumpărătorilor pe durata existenţei construcţiei, deşi în conţinutul actului se menţionează clar că nu s-a vândut nicio porţiune de teren.
- Aprecierea instanţei în sensul că numiţilor S. li s-ar fi constituit dreptul de proprietate asupra terenului de 1000 mp prin titlul nr. 113005 din 16 octombrie 2001 şi prin sentinţa civilă nr. 266/2000 a Tribunalului Argeş este eronată întrucât titlul de proprietate nu este valid, nu poartă semnătura preşedintelui Comisiei de fond funciar, iar suprafaţa de teren menţionată în titlu este mai mare decât cea admisă de lege.
- Nu s-a luat în discuţie faptul că notificarea a cuprins şi solicitarea de restituire în natură a părţilor de construcţii care au rămas nevândute, aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare, precum şi restituirea unor bunuri mobile.
- Instanţa nu a ţinut seama de faptul că terenul în litigiu a făcut obiectul mai multor hotărâri judecătoreşti – penale şi civile – iar prin reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea recurentei şi a surorilor acesteia, conform titlului nr. 93877 din 18 decembrie 1996 se recunoaşte faptul că dobânditorii din actul de vânzare-cumpărare din 1975 nu au achiziţionat dreptul de proprietate asupra terenului.
- Instanţa de apel nu a observat nici faptul că sentinţa de primă instanţă a fost pronunţată de un judecător care mai soluţionase un litigiu (dosar nr. 517/2003 al Judecătoriei Topoloveni) tot într-un sens favorabil familiei S.
- Decizia a fost dată cu încălcarea legii, fiind nesocotite efectele sentinţei nr. 3350 din 26 aprilie 1999 a Judecătoriei Piteşti, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra terenurilor cuprinse în titlul de proprietate nr. 93877 din 18 decembrie 1996 eliberat pe numele autoarei recurentei, ceea ce înseamnă că terenurile înscrise în acest titlu au fost confirmate de instanţa de judecată şi au intrat în circuitul civil.
Or, această sentinţă, de ieşire din indiviziune, a intrat în puterea lucrului judecat şi produce efecte obligatorii, neavute în vedere de către instanţă.
În drept, au fost invocate şi dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând criticile deduse judecăţii pe calea recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:
- Deşi recurenta susţine că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, se constată că Decizia a fost redactată cu observarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., conţinând argumentele care au justificat soluţia adoptată.
În privinţa aşa-numitelor considerente contradictorii – constând în aprecierea instanţei că după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1975, terenul ar fi rămas în folosinţa cumpărătorilor, deşi în act se menţionează că nu s-a vândut nicio porţiune de teren – critica este de asemenea, nefondată.
În realitate, fără să se contrazică în considerente şi fără să combată conţinutul actului juridic, instanţa face referire la regimul juridic al terenului, aşa cum era el reglementat prin dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, incidente la acea vreme, şi menţionate de altfel, în contract, dispoziţii care presupuneau ca terenul să treacă în proprietatea statului şi să rămână în folosinţa dobânditorilor construcţiei pe durata existenţei acesteia.
- Aprecierea instanţei potrivit căreia terenului în litigiu îi sunt aplicabile prevederile legilor fondului funciar, ceea ce este de natură să-l excludă din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, este corectă.
În acest sens, recurenta însăşi susţine că asupra terenului respectiv a fost reconstituit dreptul de proprietate al autoarei sale, conform titlului nr. 93877 din 18 decembrie 1996 (emis de Comisia judeţeană Argeş de fond funciar).
Împrejurarea că terenul ar fi ocupat de alte persoane fizice nu deschide calea valorificării dreptului pe temeiul Legii nr. 10/2001, ci posibilitatea confruntării titlurilor părţilor în alt cadru procesual (de altfel, între părţi desfăşurându-se nenumărate litigii, civile şi penale, în legătură cu valabilitatea vânzării-cumpărării din 1975, cu reconstituirea dreptului de proprietate şi punerea în posesie asupra terenului).
Faptul că regimul juridic al terenului îl scoate de sub incidenţa Legii nr. 10/2001 este evidenţiat de recurentă, o dată în plus, şi atunci când aceasta face referire la sentinţa de partaj (nr. 3350 din 26 aprilie 1999 a Judecătoriei Piteşti) arătând că s-a dispus ieşirea din indiviziune inclusiv asupra terenului în litigiu.
Or, consecinţa juridică ce interesează instanţa, raportat la datele speţei, nu este cea pretinsă de către recurentă (a dovedirii dreptului de proprietate, cu referire la hotărârea de partaj, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001), ci dimpotrivă, a excluderii terenului, dat fiind regimul său juridic, din sfera de aplicare a menţionatului act normativ.
Aceasta, întrucât Legea nr. 10/2001 vizează şi asigură măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi aflate, la data intrării în vigoare a legii, în deţinerea statului sau a unei unităţi din cele reglementate de dispoziţiile art. 21.
Or, aşa cum recurenta însăşi pretinde, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul făcuse obiect al reconstituirii conform legilor fondului funciar şi ulterior, chiar obiect al partajului între coindivizari.
În aceste condiţii, pretenţia de valorificare încă o dată a dreptului şi pe temeiul Legii nr. 10/2001 (pornind de la împrejurări de fapt constând în ocuparea acestuia de către alte persoane fizice), este nefundamentată juridic şi ignoră domeniul de aplicare a legii speciale de reparaţie.
- Tot astfel, este neîntemeiată susţinerea conform căreia parte din construcţie n-ar fi fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din 1975 şi ca atare, pentru aceasta, s-ar cuveni măsuri reparatorii.
În realitate, vânzarea-cumpărarea a privind întreaga construcţie (aşa cum este ea descrisă în actul juridic), cu rezerva unui drept de habitaţie viageră din partea înstrăinătorului (care s-a stins o dată cu decesul acestuia, întregind astfel, dreptul de proprietate al dobânditorilor).
Ca atare, nu s-a făcut dovada că părţi de construcţie ar fi rămas în afara obiectului înstrăinării şi ar fi fost preluate de stat pentru ca acesta, prin instituţiile sale, să datoreze măsuri reparatorii prin echivalent.
- Cu privire la bunurile mobile despre care se arată, de asemenea că au fost notificate, recurenta este din nou în eroare asupra obiectului legii de reparaţie care vizează situaţia imobilelor preluate abuziv şi nu a bunurilor mobile (cu excepţia celor devenite imobile prin încorporare, a utilajelor şi instalaţiilor, ceea ce nu este însă cazul în speţă).
- Critica vizând participarea la judecata de primă instanţă a unui judecător care a mai soluţionat anterior un litigiu între părţi (dos. nr. 517/2003 al Judecătoriei Topoloveni, care a avut ca obiect o cerere de evacuare pe cale de ordonanţă preşedinţială între G.E. şi S.N.) nu întruneşte exigenţele art. 304 pct. 1 C. proc. civ. (în care s-ar putea încadra o asemenea neregulă vizând alcătuirea instanţei cu nerespectarea dispoziţiilor legale).
Pe de o parte, nu este vorba de un caz de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc. civ. – situaţie în care intervine într-adevăr, sancţiunea nulităţii absolute – pentru ca ea să poată fi invocată şi valorificată direct în calea de atac a recursului.
Pe de altă parte, dacă reclamanta ar fi considerat că judecătorul cauzei din primă instanţă s-ar fi aflat în vreunul din cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi trebuit să facă propunerea de recuzare în faţa acelei instanţe şi înaintea începerii oricărei dezbateri, aşa cum obligă prevederile art. 29 alin. (1) C. proc. civ.
În speţă, propunerea de recuzare nefiind făcută în condiţiile arătate, a intervenit sancţiunea decăderii, aşa încât judecătorul de la prima instanţă nu mai poate face obiect al recuzării şi nici aspectul menţionat obiect al criticii în recurs.
În consecinţă, faţă de toate considerentele expuse, criticile deduse judecăţii în calea de atac au fost găsite nefundamentate juridic, recursul urmând să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 67/A din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 773/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 756/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
