ICCJ. Decizia nr. 78/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 78/2010
Dosar nr. 6089/1/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 17 noiembrie 2006, reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000.000 lei, cu titlul de daune morale suferite de reclamant ca urmare a perioadei de arest preventiv din 23 aprilie 2004-13 septembrie 2004.
în motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 din C.E.D.O., reclamantul a arătat că, în baza propunerii de arestare preventivă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, din 22 aprilie 2004 s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 2 din 23 aprilie 2004, conform căruia a fost arestat pe durata menţionată.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş nr. 33/P/2004 a fost trimis în judecată în stare de arest pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., iar prin sentinţa penală nr. 237 din 3 martie 2006 a Judecătoriei Suceava s-a hotărât schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată, din infracţiunea de ultraj, în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. şi s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate B.A.
Sentinţa a fosta apelată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, apel ce a fost respins prin Decizia nr.443/2006 a Tribunalului Suceava.
S-a reţinut că încadrarea juridică a faptei trebuie să se realizeze în baza legilor în vigoare la acea dată, Legea nr. 18/1996, Legea nr. 188/1999 şi Legea nr. 333/2003, încă de la începerea urmăririi penale, cea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., deoarece partea vătămată îndeplinea funcţia de portar la Centrul de Plasament pentru minori „D.P.P.", neputând fi considerat funcţionar public pentru a avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de ultraj.
Reclamantul a susţinut că este victima unei erori judiciare, corecta încadrare juridică a faptei având consecinţe asupra posibilităţii luării măsurii arestării preventive cât şi a menţinerii acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 27 martie 2007, Tribunalul Harghita a respins acţiunea, apreciind că în speţă nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, în cazul concret dedus judecăţii, încetarea procesului penal împotriva reclamantului s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., ca urmare a plângerii prealabile, şi nu în temeiul vreuneia din condiţiile reglementate de art. 504 C. proc. pen.
Instanţa de fond a reţinut că partea vătămată, paznic la un centru de plasament, nu a avut calitatea de funcţionar public, această împrejurare neputând fi stabilită concret, la data arestării, ci ulterior, pe parcursul cercetării judecătoreşti, constatându-se că reclamantul nu avea calitatea pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj, în perioada 23 aprilie 2004-13 septembrie 2004, fiind emise şi alte mandate de arestare preventivă pentru săvârşirea altor infracţiuni reţinute în sarcina reclamantului.
Soluţia primei instanţe a rămas definitivă, prin Decizia nr. 99 /A din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru miori şi familie, care a respins apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinţei Tribunalului Harghita.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, prin emiterea mandatului de arestare nr. 2 din 23 aprilie 2004 s-a încălcat dreptul subiectiv al reclamantului la libertate şi s-a invocat că starea de arest ar fi existat şi dacă nu se emitea acest mandat, deoarece, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în aceeaşi zi s-a emis şi mandatul nr.3/2004, aşa încât nu se poate susţine că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu ca urmare a perioadei petrecută în arest preventiv.
Curtea de Apel Târgu Mureş a apreciat că, în situaţia în care ar fi existat doar mandatul de arestare în discuţie, celelalte motive de apel ar fi fost întemeiate, fiind aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, raportat la caracterul obligatoriu al deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale şi greşita apreciere a instanţei de fond referitoare la normele legale în vigoare la data încadrării juridice a faptei, inserând în motivarea soluţiei sale şi considerente străine cauzei privind aplicabilitatea prevederilor răspunderii civile delictuale prev. de art. 998-999 C. civ.
Împotriva deciziei instanţei de control judiciar ordinar a declarat recurs reclamantul, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., arătând că deşi a indicat ca temei de drept art. 504-506 C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 din C.E.D.O., instanţa de apel a analizat raportul juridic sub un alt temei de drept, cel al răspunderii civile delictuale, şi nu a făcut aplicabilitatea art. 52 alin. (3) din Constituţie raportat la caracterul obligatoriu al deciziei nr.45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 4153 din 20 iunie 2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul C.I., a casat Decizia Curţii de Apel Târgu Mureş şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, conform art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, respingând ca nefondat apelul reclamantului, instanţa de apel a apreciat eronat că, deşi, prin emiterea mandatului de arestare nr. 2 din 23 aprilie 2004 s-a încălcat dreptul subiectiv al acestuia la libertate, nu se poate susţine cu temei că reclamantul ar fi suferit un prejudicu ca urmare a perioadei de arest preventiv, perioadă în care s-au emis şi alte mandate de arestare.
S-a considerat că Decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât apreciază că deşi nu ar fi întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii statului în caz de eroare judiciară, susţine că motivele de apel ar fi fost întemeiate cu singura condiţie să nu fi existat şi alte mandate de arestare, instanţa depăşind obiectul învestirii analizând efectul altor mandate, deşi a fost sesizată numai cu repararea prejudiciului produs prin emiterea mandatului de arestare nr. 2 din 23 aprilie 2004.
În rejudecare, prin Decizia nr. 10/A din 23 ianuarie 2009 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a admis apelul reclamantului, a modificat sentinţa civilă nr. 1034 din 27 martie 2007 a Tribunalului Harghita şi a admis în parte acţiunea reclamantului, obligând pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească acestuia, suma de 500.000 lei, daune morale suferite de reclamant ca urmare a perioadei petrecute în stare de arest preventiv din data de 23 aprilie 2004-13 septembrie 2004.
Instanţa de apel a reţinut că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (5) din C.E.D.O., art. 52 alin. (3) din Constituţie, fiind întrunite condiţiile răspunderii statului pentru prejudiciile produse ca urmare a erorilor judiciare, în conformitate cu dispoziţiile art. 504-505 C. proc. pen. S-a stabilit că subzistă condiţiile erorii judiciare care determină dreptul la reparaţie al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate cu referire la Decizia nr. 1481 din 5 martie 2008 şi cauza Vişan contra României din 24 aprilie 2008 a CEDO .
Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, Curtea de Apel Târgu Mureş a considerat că "datorită naturii nepatrimoniale a acestora nu este posibilă o evaluare exactă în bani, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, în speţă, reclamantul fiind reţinut şi în baza altor mandate de arestare şi s-a arătat că s-a avut în vedere perioada arestării, de aprox. 5 luni şi împrejurarea că reclamantul nu a solicitat şi nu a probat în consecinţă, efectele privării sale de libertate în ce priveşte relaţiile profesionale şi de familie".
Decizia pronunţată în apel a făcut obiectul recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a adus critici referitoare la nelegalitatea hotărârii cu referire la neîndeplinirea condiţiilor ce atrag răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare conform art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi care au dezvoltat susţineri potrivit cu care , nu se poate reţine temeiul răspunderii statului, întrucât s-a stabilit cu caracter definitiv revocarea mandatului de arestare nr. 2 din 23 aprilie 2004 emis de Judecătoria Miercurea Ciuc.
În motivele de recurs, pârâtul a arătat că prin dispoziţiile constituţionale reglementate de art. 53 alin. (2), statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dacă se stabileşte că persoana faţă de care a fost luată măsura abuzivă a suferit din cauza unei erori judiciare săvârşită în procesul penal şi arată că eroarea judiciară nu se regăseşte în speţă, aplicarea acestei răspunderi neavând temeiul invocat de reclamant.
S-a reţinut în motivele de recurs că din acţiunea reclamantului a rezultat că în dosarul nr. 962/P/2006 al Tribunalului Suceava, prin Decizia nr. 443/2006 s-a dispus încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 rap la art. 10 lit. f) C. proc. pen. ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate şi nu în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) lit. j) din acelaşi cod.
Au fost susţinute şi critici potrivit cu care instanţa nu a stabilit în mod obiectiv dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciului moral, stabilirea cuantumul daunelor morale nefiind realizată în condiţiile administrării unor probatorii concludente, fără criterii şi elemente de apreciere.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., or prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j).
În cazul concret dedus judecăţii nu sunt întrunite condiţiile existenţei unei erori judiciare în sensul mai sus arătat, neputându-se reţine cu temei că reclamantul a fost nelegal arestat.
Prin Decizia penală nr. 171/R din 13 septembrie 2004, Tribunalul Harghita a stabilit cu caracter definitiv că a fost revocat mandatul de arestare preventivă nr. 2 din 23 aprilie 2004 emis de Judecătoria Harghita şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Astfel, arestarea reclamantului dispusă în baza mandatului sus menţionat, ce a avut ca temei prevederile art. 148 alin. (1) lit. d), e), i) C. proc. pen., astfel cum s-a reţinut prin Decizia penală a Tribunalului Harghita, (fila 68 dosar nr. 1003/96/2006 ) a fost revocată, acesta fiind însă, arestat în alte cauze, şi, aflându-se în stare de detenţie pentru alte fapte reţinute în sarcina sa, nu a avut posibilitatea să încerce zădărnicirea aflării adevărului, să influenţeze martorii, etc.
Ca atare, s-a constatat că temeiurile arestării au încetat şi nu se mai impune arestarea preventivă, reţinându-se, totodată în considerentele deciziei penale nr. 171/R/2004 că inculpatul este arestat şi în alte cauze.
Este de observat că revocarea arestării preventive nu s-a realizat datorită caracterului nelegal al măsurii luate, la momentul dispunerii acesteia, condiţie obligatorie pentru existenţa unei erori judiciare, ci această măsura a fost luată ca urmare a încetării temeiurile arestării, apreciindu-se că nu se justifică şi nu se mai impune arestarea preventivă a inculpatului.
Instanţa apreciază că în speţă nu a fost săvârşită o eroare judiciară, în sensul reglementat de art. 504 C. proc. pen., pentru a fi angajată răspunderea statului, nefiind incidente ipotezele textului reglementat de art. 504 C. proc. civ. şi nefiind îndeplinită condiţia nelegalităţii arestării inculpatului, condiţie obligatorie pentru existenţa unei erori judiciare, care să constituie fundamental obligării statului la reparaţie.
Având în vedere dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., dreptul la repararea pagubei îl are persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, deci numai în condiţiile unei constatări a nelegalităţii măsurii privative de libertate, printr-o hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., lipsirea de libertate a reclamantului neoperând în mod nelegal, deoarece împotriva acestuia a fost pornită urmărirea penală în baza altui mandat, într-o altă cauză.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, sub incidenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Decizia fiind pronunţată cu aplicarea greşită, în speţă a dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. pen.
Din conţinutul acestor norme rezultă că statul are o răspundere directă şi limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţie rezultă că eroarea judiciară a fost definită cu referire concretă la un fapt obiectiv - respectiv, condamnarea constatată nelegală prin pronunţarea unei hotărâri de achitare sau privarea de libertate ori restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal, constatată astfel prin actul procedural al procurorului sau al instanţei de judecată.
Faţă de neîndeplinirea condiţiilor răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, critica din recurs privind cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel rămâne fără obiect şi nu subzistă unei analize pertinente, circumscrise raportului juridic descris.
În cazul concret dedus judecăţii, răspunderea statului nu este incidenţă, neexistând eroare judiciară, astfel încât Înalta Curte va admite recursul, va modifica Decizia atacată şi va respinge apelul declarat de reclamant ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) şi (3 )C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Harghita împotriva deciziei nr. 10/A din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Modifică Decizia atacată şi respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1034 din 27 martie 2007 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 807/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 773/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
