ICCJ. Decizia nr. 807/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 807/2010
Dosar nr. 6690/3/2006
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 21 februarie 2006, sub nr. 6690/3/2006, reclamanţii B.M., A.L. şi B.R.L., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, au solicitat retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 212 mp şi construcţia edificată pe aceasta, compusă din două camere, hol, bucătărie, două marchize şi toaletă exterioară.
În motivarea cererii se arată că imobilul a aparţinut autoarei B.E., decedată la 15 martie 1995. Acest imobil a fost expropriat conform Decretului nr. 129/1989 în vederea demolării, însă datorită schimbării regimului politic, nu a mai fost utilizat scopului pentru care a fost preluat şi nici nu s-a mai făcut nici o altă declarare de utilitate publică, motiv pentru care se solicită în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 retrocedarea în natură.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1211 din 8 octombrie 2007 a admis acţiunea, a obligat pârâtul să retrocedeze reclamanţilor imobilul compus din teren în suprafaţă de 212 mp şi construcţie, situate în Bucureşti, sector 5.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei reclamanţilor, a fost expropriat potrivit Decretului nr. 129/1989, însă nu a fost preluat efectiv şi nici demolat iar actualmente se găseşte în evidenţele fiscale tot în rolul reclamanţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, iar în cauză s-a făcut dovada faptului că imobilul expropriat nu a fost preluat efectiv de la fostul proprietar, că acesta nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost expropriat, motiv pentru care s-a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, arătând că în mod greşit s-a apreciat ca fiind admisibilă acţiunea reclamanţilor de retrocedare a imobilului expropriat, invocând ca temei de drept incidenţa dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, având în vedere că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, retrocedările întemeiate pe prevederile Legii nr. 33/1994 sunt inadmisibile în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii invocată de apelant este nefondată. Având în vedere temeiul juridic – Legea nr. 33/1994, într-adevăr, în cauză, dat fiind obiectul material al dreptului de proprietate, respectiv imobilul expropriat, devine aplicabilă Decizia nr. 53/2007 pronunţată în interesul legii, care este obligatorie. Dar, tot în cadrul deciziei menţionate se atestă că procedura Legii nr. 33/1994 este accesibilă totuşi, persoanelor care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut în termenele legale, să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii se află chiar în această situaţie de excepţie pentru că au aflat despre nevalabilitatea titlului lor de proprietate în anul 2004, când au întâmpinat dificultăţi la Oficiul de Carte Funciară.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Situaţia de excepţie prevăzută de Decizia în interesul legii nu-şi găseşte aplicabilitate în speţa supusă analizei, respectiv a existenţei unor motive independente de voinţa intimaţilor-reclamanţi, datorită cărora nu ar fi putut în termenele legale să uzeze de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
- Având în vedere temeiul de drept invocat de către reclamanţi, respectiv art. 35 din Legea nr. 33/1994, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă în raport de Decizia în interesul legii.
- Probatoriul administrat în cauză nu dovedeşte existenţa unor motive independente reclamanţilor, care să-i fi împiedicat pe aceştia să utilizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:
Reclamanţii prin demersul judiciar au solicitat în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea imobilelor teren şi construcţie situate în Bucureşti, expropriate prin Decretul nr. 129/1989.
Prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Cum, în speţa supusă analizei s-a făcut dovada necontestat că imobilele au trecut în proprietatea statului prin expropriere, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cerere privind restituirea bunurilor nu se putea soluţiona decât în conformitate cu dispoziţiile acestei legi speciale care, în art.11, reglementează restituirea imobilelor expropriate şi pentru ipoteza în care imobilul nu a fost folosit pentru scopul de utilitate publică ce a stat la baza preluării.
Legea nr. 10/2001 stabileşte o procedură prealabilă obligatorie, iar reclamantul nu a dovedit parcurgerea acestei proceduri în termenul prevăzut de lege.
De aceea reclamanţii nu pot solicita instanţei restituirea bunurilor în baza Legii nr. 33/1994.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, reparatorie şi se aplică prioritar în raport cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Argumentele instanţei de apel, în sensul că reclamanţii au aflat despre nevalabilitatea titlului lor abia în anul 2004, sunt contrazise de susţinerile constante ale reclamanţilor care şi prin întâmpinarea depusă în calea de atac a recursului, au arătat că aveau cunoştinţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi chiar s-au orientat să formuleze notificare în acest sens.
Deci, în speţa supusă analizei erau incidente dispoziţiile date prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007.
Pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa ambele hotărâri şi pe fond va respinge cererea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D .
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 61 A din 02 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 1211 din 08 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi în rejudecare respinge acţiunea formulată de reclamanţii B.M., A.L. şi B.R.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 790/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 78/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
