ICCJ. Decizia nr. 839/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 839/2010
Dosar nr. 6950/30/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Reclamantul S.E. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul local al municipiului Timişoara, U.A.T. municipiul Timişoara, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi aceştia să emită şi să-i comunice dispoziţia de soluţionare a notificării nr. 580/2001 prin care a solicitat restituirea imobilului din Timişoara, jud. Timiş, înscris în C.F. 8096 Timişoara, nr.top. 17037.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 821 din 2 martie 2009 a respins acţiunea civilă formulată de către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut incidentă cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, invocată de către aceştia prin întâmpinare (f.153).
Astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 2144/PI din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3445/30/2005, definitivă prin Decizia civilă nr. 59/R din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin nerecurare, s-a statuat cu putere de lucru judecat că obligaţia de a soluţiona notificarea reclamantului revine Consiliului judeţean Timiş şi Preşedintelui Consiliului Judeţean Timiş.
Faţă de împrejurarea că raportul juridic s-a născut între reclamant şi Consiliul Judeţean Timiş, prima instanţă a decis că prezenta acţiune este îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamantul S.E., care a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 173 din 16 iunie 2009.
Curtea a reţinut, în considerentele sale, că prin sentinţa civilă nr. 2144/PI din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş au fost obligaţi Consiliul judeţean Timiş, U.A.T. a judeţului Timiş şi Preşedintele Consiliului judeţean Timiş să emită şi să comunice reclamantului dispoziţia de admitere sau de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului ce constituie obiectul prezentului litigiu.
Prin dispoziţia nr. 332 din 10 decembrie 2008 Preşedintele Consiliului judeţean Timiş a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului.
Curtea a considerat că în mod corect, faţă de această împrejurare, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a respins acţiunea reclamantului.
În raport de această rezolvare a petitului principal, critica din apel vizând neacordarea cheltuielilor de judecată a fost găsită neîntemeiată, atât timp cât nu s-a reţinut o culpă procesuală a pârâţilor.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ., care sunt sediul materiei pentru calea de atac a apelului.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a formulat, în esenţă, următoarele critici:
- instanţele de fond au greşit în aprecierea ca incidentă cauzei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, întrucât aceştia, în calitate de unitate deţinătoare, au fost puşi în întârziere la momentul înregistrării notificării, pe care nu au soluţionat-o în termenul legal de 60 de zile, sens în care au fost încălcate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001;
- instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât pârâţii se află în culpă procesuală, prezentul litigiu fiind generat de faptul că Primăria municipiului Timişoara nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face, respectiv de a da un răspuns notificării, în termen de 60 de zile, cum prevede legea.
Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamant, care se pot circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, rolul activ al instanţei limitându-se la cadrul procesual care a învestit instanţa şi neputând exceda acestuia.
În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că prima instanţă respectând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, considerând că în cauză se legitimează procesual Consiliul judeţean Timiş, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior finalizat prin sentinţa civilă nr. 2144 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Timiş, definitivă şi irevocabilă.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, legea neprevăzând sancţiuni pentru nerespectarea acestui termen, astfel încât sunt aplicabile normele legale de drept comun.
Prevederea din art. 275 C. proc. civ., privind punerea în întârziere, se referă la diligenţa reclamantului care, într-un caz de drept comun, trebuie să anunţe intenţia declanşării unui litigiu în caz de neexecutare de bună voie a obligaţiei de către viitorul pârât, adică de debitorul obligaţiei de executat, dispoziţii aplicabile în cazul litigiilor care au ca obiect obligaţii contractuale susceptibile de această procedură.
Or, obligaţia de soluţionare a notificării reclamantului şi respectiv emiterea dispoziţiei prin care i s-a restituit acestuia în natură imobilul, s-a stabilit în sarcina altei persoane decât a pârâţilor din prezenta cauză, chestiune dezlegată deja în litigiul anterior.
Aşa fiind, manifestarea de voinţă a reclamantului prin care să pretindă executarea acestei obligaţii sub forma punerii în întârziere nu se justifică şi nu poate fi analizată în prezenta cauză .
Se constată totodată că instanţa de apel a reţinut în mod just că pârâţii nu sunt în culpă procesuală, atât timp cât nu au fost obligaţi la nicio prestaţie, nelegitimându-se procesual pasiv.
Pe cale de consecinţă, criticile formulate sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva deciziei civile nr. 173 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 854/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 826/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
