ICCJ. Decizia nr. 868/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 868/2010
Dosar nr. 46809/3/2007
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 14116/3/2007, reclamanţii A.G., A.N. şi A.P.R.I., s-au adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului privind imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 2, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 şi nr. 2/1952, cu consecinţa inexistenţei dreptului de proprietate al statului şi constatarea calităţii de coproprietari avută la data deposedării abuzive de autoarele reclamanţilor, A.E. şi K.I., transmisă prin succesiune către petenţi, asupra aceluiaşi imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 349 din 8 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar şi a constatat că imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 2, a fost preluată de stat fără titlu valabil.
S-a respins, în acelaşi timp, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea păstrării calităţii de proprietar.
Împotriva hotărârii respective, la data de 2 iulie 2008, a declarat apel pârâtul, criticând-o ca fiind nelegală, întrucât în mod greşit s-a reţinut faptul că reclamanţii justifică vreun interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, asupra imobilului aflat în litigiu şi că, după apariţia Legii nr. 10/2001, cererea reclamanţilor, aşa cum a fost formulată şi precizată, nu mai poate fi introdusă, pe calea dreptului comun.
Prin Decizia nr. 425 A din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
S-a reţinut prin considerentele deciziei respective, că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 acordă instanţelor judecătoreşti competenţa de a examina valabilitatea titlului statului, dispoziţii aplicabile şi după apariţia Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care noţiunea de „imobile preluate abuziv", prevăzută de art. 2 din această lege, cuprinzând atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi cele preluate fără titlu valabil, fac trimitere expresă la prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că numai în măsura constatării încălcării tuturor normelor imperative de la data preluării, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 şi art. 11 din Constituţia României din anul 1948, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 480-481 C. civ. şi art. II din Decretul nr. 92/1950, titlul de preluare a proprietăţii imobilului de către stat este desfiinţat cu efect retroactiv, de la data preluării abuzive, instanţa putând constata inexistenţa dreptului statului, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar avută de autorii intimaţilor-reclamanţi la data deposedării abuzive.
Împotriva deciziei respective, la data de 18 august 2009, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, care să fie schimbată, în tot, prin respingerea acţiunii în constatare, promovată de reclamanţi.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a susţinut că Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, primul capăt de cerere al acţiunii promovată de reclamanţi trebuia respins, ca lipsit de interes, faţă de prevederile Legii nr. 247/2005.
Astfel, s-a susţinut că atâta timp cât prin lege s-a statuat că, toate imobilele au fost preluate de către stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţele nu mai pot să constate altceva decât ceea ce prevede Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, în urma apariţiei Legii nr. 247/2005.
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, se priveşte ca fiind nefondat, şi se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele argumente :
În primul rând trebuie calificată excepţia invocată de către pârât, acesta susţinând prin cererea de recurs faptul că, acţiunea promovată de reclamanţi, în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, trebuia respinsă, ca lipsită de interes, în realitate, recurentul reiterând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare întemeiată pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modificată şi republicată, în urma apariţiei Legii nr. 247/2005.
Analizând, astfel calificat, singurul motiv de recurs, invocat de recurent, Înalta Curte, va constata că este nefondat, în mod corect, fiind admisă acţiunea promovată de reclamanţi, pe dreptul comun, având ca obiect, constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român privind preluarea imobilului situat în Municipiul Bucureşti, sector 2.
Aceasta întrucât, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., instanţele naţionale nu pot respinge ca inadmisibile acţiunile având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naţionalizării unui imobil, pe baza considerentelor că reclamanţii ar trebui să aştepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ingerinţă ce nu respectă principiul proporţionalităţii.
În acest sens, Curtea contencioasă de la Strasbourg a reţinut în cauza „Faimblat" contra României; încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Prin aceeaşi decizie ca şi prin altele (cauzele „Ruxandra Ionescu" şi „Matache şi alţii" contra României) Curtea, a constatat că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor, pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Pe de altă parte, şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de Secţiile Unite, în urma admiterii unui recurs în interesul legii a stabilit că, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, este admisibilă şi după apariţia Legii nr. 10/2001, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aceasta decizie, deşi se referă la o acţiune în revendicare, prin similitudine, poate fi aplicată şi la o acţiune în constatare, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilelor de la foştii proprietari, prin introducerea unei astfel de acţiuni, sprijinită pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, neaducându-se atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Se va reţine, aşadar, faptul că, a considera inadmisibilă prezenta acţiune în constatare, ar însemna ca intimaţii-reclamanţi să fie lipsiţi de posibilitatea concretă de a obţine examinarea de către un tribunal a cererii lor de restituire a bunului în litigiu, aducându-se astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că nu subzistă motivul de casare invocat de pârât, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge , ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 425 A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 87/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 864/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
