ICCJ. Decizia nr. 872/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 872/2010
Dosar nr. 3752/3/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1150 din 20 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, dispunând obligarea acestuia să restituie, în natură, prin dispoziţie motivată imobilul-teren în suprafaţă de 300 mp situat în Municipiul Bucureşti, sector 6.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moştenitoarea autorului Z.A., conform certificatului de moştenitor nr. 135 din 20 octombrie 2004, acesta, la rândul lui, fiind moştenitorul lui Z.A., conform certificatului de moştenitor nr. 793 din 26 iulie 1983, cel care a deţinut în proprietate imobilul ce a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 109 din 7 aprilie 1988.
În ceea ce priveşte modalitatea de restituire, instanţa a reţinut că se poate dispune restituirea în natură, terenul solicitat fiind liber, conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 48A din 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de apel, respingând, pe această excepţie, calea de atac promovată de aceasta.
Prin aceeaşi decizie civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât, nefiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanţă independentă şi imparţială, cu deplina jurisdicţie, şi a jurisprudenţei dezvoltate de instanţa de contencios european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.
S-a avut în vedere şi Decizia nr. IX din 20 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă.
Împotriva deciziei respective, la data de 19 martie 2009, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, s-a susţinut că Decizia recurată s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii, întrucât reclamanta ar fi trebuit să aştepte finalizarea procedurii administrative declanşată în urma notificării formulate, să depună toate actele doveditoare şi abia apoi, în cazul unui refuz nejustificat sau a lipsei unui răspuns, să formuleze cerere de chemare în judecată.
S-a învederat şi faptul că nu este aplicabilă Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât procedura administrativă privind soluţionarea notificării reclamantei, este în plină desfăşurare, nefiind vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a acesteia.
Recursul declarat de pârât, se priveşte ca fiind nefondat, şi se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele argumente :
Susţinerile recurentei că nu sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. XX pronunţată în anul 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma admiterii unui recurs în interesul legii, sunt neîntemeiate, atâta vreme cât notificarea formulată de autorul reclamantei (fratele acesteia) în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 6, şi înregistrată sub nr. 474 din 6 februarie 2002, nu a fost soluţionată timp de 7 ani de zile, până la formularea cererii de chemare în judecată.
De altfel, recurentul-pârât, în calitate de unitate deţinătoare, nu a emis dispoziţie sau decizie prin care să răspundă notificării cu care a fost învestită, nici după ce reclamanta a obţinut sentinţa civilă nr. 1289 din 18 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, să soluţioneze prin dispoziţie motivată notificarea înregistrată sub nr. 474 din 6 februarie 2002 la B.E.J. „S. şi N.".
Această hotărâre judecătorească a fost ignorată de către recurent, astfel încât nu pot fi pertinente considerentele potrivit cărora, reclamanta trebuia să aştepte finalizarea procedurii administrative, şi că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a notificării cu care a fost învestită.
Sub acest aspect, pârâtul a încălcat evident nu numai prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, cât şi dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care recurentul a fost obligat să emită decizie, ca răspuns la notificarea formulată de reclamantă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 48 A din 27 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 91/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 877/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
