ICCJ. Decizia nr. 901/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 901/2010
Dosar nr. 37893/3/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 37893/3/2008, reclamanta G.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând ca, pe calea contestaţiei prevăzută de Legea nr. 10/2001, să fie pronunţată o hotărâre prin care să se dispună restituirea în natură de către pârâtă a apartamentului de la etajul 1 din sector 2, compus din 3 camere, baie, wc, bucătărie, 2 cămări, cameră de servitori, 1/2 din dependinţele aferente acestui apartament (pivniţă, pod şi spălătorie), precum şi 1/2 din suprafaţa totală de 160, 15 mp din terenul pe care este construit imobilul.
În anul 2001 defunctul său soţ a formulat notificare în baza Legii 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului sus menţionat, însă pârâta nu a răspuns nici până în prezent la această notificare, deşi a trecut termenul de 60 de zile prevăzut de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 1887 din 18 decembrie 2009, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, deţinut în prezent cu contract de închiriere de M.N., compus din 3 camere, baie, wc, bucătărie,2 cămări, cameră servitori, 1/2 din dependinţele apartamentului (pivniţa, pod, spălătorie), precum si cota de 1/2 din suprafaţa de 160,15 mp, pe care este edificată construcţia.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că, prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, din 28 iunie 2001 (fila 21) şi din 10 iulie 2001, s-a solicitat restituirea în natură de către G.D. (G.D.) a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, precum şi 1/2 din suprafaţa totală de 160,15 mp din terenul pe care este construit imobilul şi că, până la data introducerii prezentei acţiuni, notificarea nu a fost soluţionată, Primăria Municipiului Bucureşti lăsând să treacă nejustificat circa 8 ani de la înregistrare.
A considera că acţiunea în justiţie formulată de persoanele îndreptăţite pentru a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condiţiile în care unitatea deţinătoare nu le-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar şi obstrucţionarea persoanelor îndreptăţite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi să fie practic la discreţia persoanelor juridice deţinătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiţie, garantat atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, prin Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, inclusiv acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În ceea ce priveşte acţiunea formulată, analizând actele şi materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este întemeiată, având în vedere că apartamentul situat în Bucureşti, sector 2 compus din 3 camere. Baie, wc, bucătărie, 2 cămări, cameră servitori, din dependinţele apartamentului (pivniţa, pod, spălătorie) precum si cota de 1/2 din suprafaţa de 160,15 mp pe care este edificata construcţia, a aparţinut autorului reclamantei G.N., fiind dobândit în baza actului de vânzare cumpărare autentificat din 5 iunie 1945 (fila 26), autorii reclamantei făcând dovada că au deţinut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren şi construcţie şi care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 456/1966 şi în baza Deciziei nr. 230/1970.
Astfel, având în vedere cele menţionate mai sus, tribunalul a constatat că primăria avea obligativitatea de a se pronunţa asupra fondului cererii formulate, respectiv, avea obligativitatea de a analiza actele depuse şi de a se pronunţa în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra terenului şi asupra construcţiei situate în Bucureşti, sector 2.
Potrivit art. 7 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură, iar în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.
Totodată, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul construcţie este liber în sens juridic, fiind deţinut în prezent cu contract de închiriere.
Împotriva menţionatei sentinţa a formulat apel, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 248/A din 16 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că termenul prescris de lege pentru răspunsul unităţii deţinătoare este de 60 de zile de la data înregistrării notificării, termen care, deşi nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigenţelor unui termen rezonabil. S-a mai reţinut că prima instanţă a reţinut corect că, până la data introducerii acţiunii în faţa instanţei de judecată, notificarea nu a fost soluţionată de către pârâtă.
Pentru o astfel de ipoteză, instanţa supremă a statuat cu consecvenţă că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare la notificarea persoanei îndreptăţite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanţa de judecată.
Sub aspectul susţinerilor pur teoretice relative la probaţiunea dreptului de proprietate pentru situaţia imobilelor ce intră sub incidenţa legii speciale de reparaţie civilă, Curtea a constatat că prima instanţă a indicat în mod clar şi detaliat situaţia juridică a imobilului în litigiu prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, ceea ce înseamnă lipsa de fundament al pretinselor critici de netemeinicie.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul General pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora, recurentul a arătat că nu poate fi de acord cu soluţia instanţei de apel pe care o consideră nelegală, pentru că ne aflăm în cazul unui termen de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, în art. 23 alin., (1) şi (2), termen de recomandare, care nu presupune o obligaţie imperativă a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în speţă unitatea deţinătoare, de a emite o dispoziţie motivată prin care să soluţioneze notificarea persoanei îndreptăţite.
În prezenta cauză, nu suntem în ipoteza reţinută de către instanţa de apel a absenţei răspunsului persoanei juridice deţinătoare la notificarea persoanei îndreptăţite care ar avea valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci a unei documentaţii incomplete în ceea ce priveşte dosarul administrativ formulat în baza celor două notificări formulate de către persoana îndreptăţită, documentaţie incompletă care face imposibilă din punct de vedere tehnic, obiectiv emiterea unei dispoziţii motivate până la acest moment de către recurent prin care să fie efectiv soluţionate cele două notificări într-una din modalităţile prevăzute de lege (restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent).
Chiar dacă au trecut aproximativ 8 ani de la momentul formulării celor două notificări, aceasta nu înseamnă că ne aflăm în afara exigenţelor unui termen rezonabil (aşa cum a reţinut instanţa de apel), ci instanţa doar că nu a fost posibil tehnic, juridic, obiectiv să se emită de către recurent o dispoziţie motivată cu privire la apartamentul situat în, sector 2, nefiind vorba în nici un caz despre un refuz nejustificat, pentru a fi incidente în speţă dispoziţiile Deciziei nr. 2/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Obligaţia Municipiului Bucuresti de a emite dispoziţie faţă de notificarea adresată este o obligaţie legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia “În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură”.
Chiar dacă nu se instituie o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
În mod greşit Municipiul Bucuresti susţine că nu a putut emite decizia datorită unei documentaţii incomplete în ceea ce priveşte dosarul administrativ formulat în baza celor două notificări formulate de către persoana îndreptăţită, căci obligaţia sa era aceea ca, după trecerea termenului legal, în condiţiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoştinţa părţii înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora, să se pronunţe în consecinţă asupra notificării formulate de reclamante.
Neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către petiţionar, în sensul că acesta nu depune înscrisurile solicitate de către unitatea deţinătoare sau declaraţia că nu mai deţine alte înscrisuri menţionată la pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu poate împiedica soluţionarea cereii.
Chiar şi în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiţionarul nu înţelege să le depună, unitatea deţinătoare are obligaţia să soluţioneze notificarea, deoarece persoana îndreptăţită are posibilitatea de a formula contestaţie în instanţă cu privire la temeinicia şi legalitatea deciziei emise în aceste condiţii, fază procesuală în care pot solicita alte probe.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluţionării notificării, adică până la soluţionarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune şi execitarea căilor de atac.
A lăsa în nelucrare soluţionarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligenţă a părţii în a ataşa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluţionării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unităţii deţinătoare şi o încălcare a dreptului părţii la un proces echitabil, noţiune care implică şi soluţionarea notificării într-un termen rezonabil a cauzei, conform art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că lipsa răspunsului la notificare timp de opt ani constituie un refuz nejustificat al recurentului de a răspunde notificărilor, astfel încât este incidentă în cauză Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, în temeiul căreia instanţa s-a pronunţat în mod corect pe fondul pretenţiilor care au format obiect al notificării.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul General, împotriva Deciziei nr. 248/A din 16 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 887/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 902/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
