ICCJ. Decizia nr. 951/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 951/2010
Dosar nr. 4086/118/2006
Şedinţa publică de la 16 februarie 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 4 decembrie 2006, reclamantul V.P. în contradictoriu cu pârâţii primarul Municipiului Constanţă, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea ce se va pronunţa, atribuirea în natură, prin compensare pentru vechiul amplasament afectat în prezent de domeniul public, a unei suprafeţe de teren echivalentă cu proprietatea reclamantului în suprafaţă de 4.000 mp şi pe care se află în prezent Cimitirul Viile Noi, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la 9 august 2001 a notificat unitatea deţinătoare Primăria Municipiului Constanţa prin notificarea nr. 2036 din 09 august 2001 înregistrată la B.E.J. S.C.A., prin care solicita atribuirea în natură a unei suprafeţe de teren echivalentă cu proprietatea reclamantului în suprafaţă de 1613 mp şi pe care se află în prezent Cimitirul Viile Noi.
Prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul civil nr. 14731/1995 s-a constatat că reclamantul, împreună cu fraţii săi, sunt proprietarii unei suprafeţe de 2 ha şi 5.000 mp situată în Viile Noi, o parte din această suprafaţă, de 10 000 mp fiind ocupată de Cimitirul Viile Noi, iar prin încheierea de şedinţă din 21 ianuarie 1997 acest teren a fost identificat, stabilindu-se vecinătăţile sale.
Prin contractul de partaj voluntar autentificat din 1998 la B.N.P. T.E. s-a sistat starea de indiviziune asupra acestui teren, iar reclamantului i-a fost atribuit lotul de 1.613 mp, care formează obiectul prezentei notificări.
Întrucât reprezentantul unităţii deţinătoare nu a soluţionat notificarea în cadrul termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul V.P. s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune care avea drept obiect obligarea pârâtului primarul Municipiului Constanţa să emită decizia de soluţionare a acestei notificări, pronunţându-se în acest sens sentinţa civilă nr. 1150 din 13 iulie 2005 dată de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 638/2005.
A mai arătat reclamantul că, refuzul evident al pârâtului primarul Municipiului Constanţa de a soluţiona notificarea din 09 august 2001 nu mai poate fi tolerat şi constituie un temei de fapt al prezentei acţiuni, îndreptăţindu-l să se adreseze instanţei de judecată în vederea ocrotirii dreptului său subiectiv pretins.
Pârâţii au solicitat instanţei respingerea acţiunii ca nefondată, deoarece terenul pretins nu a fost preluat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu se aplică.
Prin sentinţa civilă nr. 817 din 23 iunie 2008, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantului V.P., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a dobândit în anul 1996 dreptul de proprietate asupra imobilului care formează obiectul notificării, în temeiul unei sentinţe judecătoreşti, astfel că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor cărora le-a fost preluat imobilul în perioada reglementată de Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că, deşi prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea unui teren în suprafaţă de 2 ha şi 5.000 mp, dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul reclamantului la data rămânerii irevocabile a acestei sentinţe, formalitatea actului autentic pentru transmiterea valabilă a terenurilor fiind cerută încă din 1947, prin Legea nr. 203/1947.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul V.P. susţinând, în esenţă, că prin convenţia sub semnătură privată din anul 1951 a cumpărat imobilul în litigiu. Prin hotărârea judecătorească pronunţată la cererea cumpărătorului, în temeiul art. 1073-1077 C. civ. a fost suplinit consimţământul debitorului de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi, această hotărâre având caracter de act doveditor al proprietăţii în sensul cerut de legea de reparaţie. Aceste acte dovedesc şi calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 266/C din data de 19 noiembrie 2008, a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:
Pentru terenul solicitat prin notificare, reclamantul a încheiat un act sub semnătură privată la 15 august 1949 (fila 166 dosar fond) prin care cumpăra de la moştenitorii defunctului G.C. suprafaţa de 2 ha şi 5.000 mp, teren pe care vânzătorul îl dobândise prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul Constanţa sub nr. 1126 din 8 iulie 1899.
Terenul de 2 ha şi 5.000 mp, identificat ca fiind lotul nr. 1 din planul de parcelare întocmit de dl. I.N., a făcut parte din suprafaţa de 100 ha dobândită de M.G. de la Ministerul Domeniilor, fiind dobândit ca teren de cultură (fila nr. 173 dosar fond).
La momentul încheierii convenţiei materializată prin actul sub semnătură privată, 15 august 1949, aceasta era supusă prevederilor Legii nr. 203/1947, act normativ care, prin art. 36, stabilea ca o condiţie de validitate a convenţiei încheierea acesteia prin act autentic şi transcris. Îndeplinirea formei autentice şi transcrierea ca o condiţie de validitate a actului este dedusă din interpretarea art. 37 din lege care stabilea că „sunt nule de drept actele de înstrăinare făcute în alt mod sau fără autorizaţiune şi cu violarea dispoziţiunilor art. 6, 12 şi 29. Nulitatea este de ordine publica şi poate fi invocată de orice parte interesată, de Ministerul Public şi de M.A.D."
Condiţia de formă cerută actelor de înstrăinare a terenurilor arabile a fost menţinută, aşa cum corect a susţinut instanţa de fond, prin actele normative ulterioare. Potrivit art. 11 şi 12 din Decretul nr. 151/10 iunie 1950, act prin care a fost abrogată Legea nr. 203/1947, înstrăinările prin acte între vii a bunurilor rurale constând în terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii, livezi, iazuri şi bălţi, aflate în afara vetrelor de sat sau în afara comunelor urbane se puteau face numai în formă autentică, prin acte transcrise în registrul de transcripţiuni sau în cărţile funciare, orice înstrăinare făcută fără observarea acestor dispoziţii legale fiind considerată „nulă de drept".
În aceste condiţii, în lipsa îndeplinirii condiţiei de formă ca o condiţie de validitate, convenţia de înstrăinare încheiată între vânzătorii moştenitori ai defunctului G.C. şi reclamant nu poate produce prin ea însăşi efectul translativ de proprietate prevăzut de art. 1295 C. civ., neavând efect constitutiv al dreptului de proprietate.
Reţinând însă principiul conversiunii actului juridic nul într-un act juridic valabil, dedus din art. 975 C. civ., care prevede regula de interpretare logică potrivit căreia convenţia se interpretează „în sensul în care poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul", adică „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat", contractul de vânzare cumpărare încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată, având valoare de antecontract valabil încheiat, a fost valorificat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 4532 din aprilie 1996 de către Judecătoria Constanţa. Instanţa, luând consimţământul moştenitoarei vânzătorilor, d-na D.C., a pronunţat o hotărâre de constatare a transferului dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, act care, în acest caz, are efect translativ de proprietate, deci efect constitutiv al dreptului real de proprietate.
Legea nr. 10/2001 stabileşte prin art. 3 că sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, perioada preluării abuzive fiind 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În speţă, reclamantul a dobândit calitatea de proprietar în anul 1996, prin sentinţa civilă nr. 4532 a Judecătoriei Constanţa astfel că, la data preluării imobilului la stat şi afectării lui Cimitirului Viile Noi (dată necunoscută, dar cu siguranţă anterioară anului 1989), neavând calitatea de proprietar, nu putea avea calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că, în speţă, Legea nr. 10/2001 nu se aplică reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.P., invocâd în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţele în mod greşit au apreciat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în sensul Legii nr. 10/2001. Înscrisul depus de reclamant reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Lege.
Reclamantul a făcut pe deplin dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, dreptul său de proprietate fiind consfinţit prin înscrisul sub semnătură privată încheiat în anul 1951 şi întărit prin hotărârea judecătorească din anul 1996. Reclamantul a dobândit calitatea de proprietar în anul 1951, în anul 1996 constatându-se doar această calitate.
Recurentul a mai arătat că a fost ignorată împrejurarea că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate în anul 1951, nu avea posibilitatea să încheie un act autentic de vânzare-cumpărare, la acel moment fiind în vigoare decrete care interziceau achiziţionarea de terenuri în proprietate cu o suprafaţă mai mare de 250 mp.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv, interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate prin motivele de recurs sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.”
Art. 3.1 din Normele metodologice de aplicare a legii prevede că „sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio)”, iar art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice prevede că „prin acte doveditoare se înţelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea.)”
În speţă, transferul dreptului de proprietate asupra terenului care face obiectul convenţiei se putea realiza numai prin act autentic, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 203/1947 şi nu prin înscris sub semnătură privată, aşa cum în mod greşit susţine recurentul-reclamant. În lipsa îndeplinirii condiţiei de formă ca o condiţie de validitate, convenţia de înstrăinare încheiată între părţi nu poate produce prin ea însăşi efectul translativ de proprietate prevăzut de art. 1295 C. civ., neavând efect constitutiv al dreptului de proprietate.
Aşadar, înscrisul sub semnătură privată nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În baza acestui act, reclamantul a avut doar un drept de creanţă, calitatea de proprietar al imobilului dobândind-o în anul 1996, în baza hotărârii judecătoreşti ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare.
Ca urmare, critica formulată prin motivele de recurs, prin care se susţine că înscrisul depus la dosar reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu se verifică, fiind nefondată.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 condiţionează obţinerea de măsuri reparatorii de calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive de către stat.
Or, în cauză, având în vedere momentul în care reclamantul a dobândit calitatea de proprietar al imobilului (anul 1996), se constată că acesta nu face parte din categoria persoanelor cărora le-a fost preluat imobilul în perioada de referinţă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, recurentul-reclamant nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legii speciale şi nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în sensul prevederilor legii.
Faţă de cele ce preced, în cauză, la situaţia de fapt corect stabilită, s-au aplicat în mod corespunzător dispoziţiile legale incidente, ceea ce impune respingerea recursului, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa păstrării deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.P. împotriva Deciziei nr. 266/C din data de 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 949/2010. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 956/2010. Civil ŞI DE PROPREETATE... → |
|---|
