ICCJ. Decizia nr. 1786/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1786/2011
Dosar nr. 30281/3/2008
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată urnătoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 14 august 2008, reclamanţii S.E., B.D.M., S.C.T. şi D.M.C.S. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general, M.P., S.O. şi S.C., solicitând instanţei obligarea acestora, a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. H.M. şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, indicate în petitul acţiunii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul a fost proprietatea autorilor acestora, fiind naţionalizat prin Decretul - Lege nr. 92/1950, la poz. 7103, deşi proprietarii erau exceptaţi de la naţionalizare.
Anterior acestei acţiuni, în anul 1998, reclamanţii au mai formulat o acţiune în revendicare şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, în Dosarul nr. 21717/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, declinat ulterior la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, unde a fost înregistrat sub nr. 3891/1999, judecata acesteia fiind suspendată de mai multe ori şi, în final, perimată prin Decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005, astfel că acţiunea nu a fost soluţionată pe fond.
Prin sentinţa civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţiile prematurităţii acţiunii, autorităţii de lucru judecat (invocate de pârâţii M.P., S.O. şi S.C.), a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au făcut obiectul litigiului, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
A respins ca prescrisă, cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, a admis excepţia inadmisibilităţii (invocată de pârâţi) şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare.
Astfel, în esenţă, tribunalul a reţinut că acţiunea nu poate fi respinsă ca prematură, deoarece revendicarea, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este imprescriptibilă, astfel că poate fi invocată oricând, deci nu se poate vorbi despre o prematuritate a formulării acesteia, iar în ceea ce priveşte întemeierea cererii, potrivit Legii nr. 10/2001, sesizarea instanţei este ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, aşadar, nici în raport de acest temei de drept, nu se poate reţine prematuritatea cererii.
Soluţia respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat a fost motivată de instanţă, în sensul că nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ., pricina ce a făcut obiectul Dosarul nr. 2717/1998 şi acţiunea de faţă, nefiind întemeiate pe aceeaşi cauză precum şi, faţă de împrejurarea că, primul dosar nu a fost soluţionat pe fond.
În ceea ce priveşte admiterea excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, acţiunea având obiectul de mai sus se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Cum Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare cu mult înainte de data sesizării instanţei, respectiv 8 august 2008, rezultă că termenul de prescripţie prevăzut de legea specială şi prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi apoi, prin OUG nr. 145/2001, s-a împlinit, rezultă că prezenta acţiune este prescrisă extinctiv.
Tribunalul nu a primit nici susţinerile, în sensul că această acţiune ar constitui o prelungire a celei care a format obiectul Dosarului nr. 21717/1998, prescrisă.
Admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost motivată, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială în materia restituirii imobilelor, care instituie o procedură administrativă prealabilă referitoare la imobilele preluate în mod abuziv, în perioada de referinţă a legii.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recursul în interesul legii, de la data intrării în vigoare a legii speciale de restituire nu mai sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv revendicarea, întemeiată pe prevederile Codului civil.
Tribunalul a mai reţinut lipsa de diligentă a reclamanţilor, care nu se pot plânge de încălcarea dreptului garantat de art. 6 Paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi Convenţie Europeană, întrucât au mai formulat o acţiune întemeiată de dreptul comun, intentată anterior intrării în vigoare a legii speciale, însă, au dovedit lipsă de interes şi au lăsat în nelucrare cererea, astfel că acţiunea s-a prescris.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii S.E., B.D.M., S.C.T. si D.M.C.S.
Criticile formulate prin motivele de apel vizează atât nelegalitatea, cât şi neteminicia sentinţei atacate sub următoarele aspecte:
Instanţa a admis greşit excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor şi a respins, ca atare, acest capăt de cerere, având în vedere că acţiunea de faţă este continuarea acţiunii în revendicare imobiliară începută în anul 1998, ce a format obiectul Dosarului nr. 21717/1998. Instanţa de fond, deşi a motivat că nu este acelaşi dosar, a respins cererea de ataşare (conexare) a Dosarului nr. 27717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în care s-ar fi putut observa evoluţia acţiunii şi faptul că, acesta nu a fost soluţionată pe fond.
O altă critică se referă la împrejurarea că, în mod eronat, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 şi, invocând Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că, în speţă drepturile reclamanţilor nu au fost prejudiciate.
S-a susţinut de către apelanţii-reclamanţi că sentinţa este nelegală, deoarece, la momentul adoptării Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a aceloraşi reclamanţi fusese introdusă în instanţă, astfel că nu era necesar a se utiliza o altă modalitate de redobândire a imobilului, pe cale administrativă, decât, dacă acţiunea în justiţie le-ar fi fost respinsă.
Deşi instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au formulat cereri în baza Legilor nr. 112/1995 şi nr. l0/2001, tribunalul nu a pus în discuţia părţilor acest aspect, astfel că, în realitate, reclamanţii au uzat de demersurile iniţiate în baza acestor acte normative.
Prin Decizia nr. 241/ A din 30 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat parţial sentinţa nr. 630 din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul trimiterii spre rejuăecare primei instanţe a capătului de cerere privind revendicarea imobilului.
În soluţionarea apelului, cale devolutivă de atac, instanţa a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, inclusiv cererea de a depune la dosar, copii de pe cererile, actele din dosarul iniţial introdus, nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorului 1.
Critica privind respingerea ca prescris, a petitului privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr. X/1997, nr. Y/1997 şi nr. Z/1997 a fost apreciată ca nefondată, în raport de împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, nefiind pertinentă sub acest aspect, teza susţinută de reclamanţi, potrivit căreia acţiunea de faţă este o continuare a primei cereri, ce a format obiectul Dosarului nr. 27717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Referitor la cea de-a doua critică, privind faptul că, în mod greşit, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa de control judiciar ordinar a constatat-o întemeiată, reţinând că reclamanţii au făcut dovada faptului că au adresat notificare prin executorul judecătoresc, Primăriei municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificare la care nu au primit răspuns.
În această situaţie, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de către apelanţii-reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite, nu este una efectivă, în sensul că, nu asigură aplicarea concretă şi reală a măsurilor reparatorii, procedura Legii nr. 10/2001 fiind lacunară sub acest aspect.
În considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Curtea de Apel a considerat că, în respectarea unitară a legii, instanţa supremă a statuat, că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei Europene trebuie să se facă, fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane.
A apreciat, totodată, că în acord cu cele expuse, este necesară o analiză pe fond a titlurilor de proprietate exhibate de părţi şi acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu este inadmisibilă.
În raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de control judiciar a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi a trimis spre rejudecare primei instanţei, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva deciziei nr. 241/ A din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii M.P., S.C. si S.O., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul motivelor încadrate în drept de aceştia, în dispoziţiile art. 304 pct. 8 si 9 C. proc. civ.
Recurenţii-pârâţi susţin critici potrivit cărora, reclamanţii nu s-au adresat cu notificare, şi arată că, în realitate, acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi este inadmisibilă, conform interpretării corecte a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală în aplicarea dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, în cazul concret dedus judecăţii nu este necesar a se examina acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, întrucât aceasta este inadmisibilă, urmare a faptului că reclamanţii nu au depus minime diligente pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi nu au depus cereri sau notificări, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001.
Se pretinde că această acţiune este o continuare a celei ce a format obiectul Dosarului nr. 27717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pârâţii au evidenţiat în criticile ce au format obiectul recursului, că reclamanţii aveau dreptul doar la despăgubiri şi că aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel. Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată în apel şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerii acţiunii.
Recursul pârâţilor, sub toate motivele invocate, se priveşte ca nefondat si urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
În speţă, reclamanţii au învestit instanţa la data de 14 august 2008, cu o acţiune în revendicare, după ce, anterior acestui demers judiciar, aceştia au mai formulat o altă acţiune, prin care au solicitat revendicarea aceluiaşi imobil din str. H.M., la data de 25 noiembrie 1998.
În acţiunea de faţă, ce formează obiectul dosarului aflat în recurs, cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că această acţiune nu constituie o continuare a celei iniţiale, cu privire la care s-a constatat perimarea, prima fiind soluţionată pe excepţia prevăzută de art. 248 C. proc. civ., aplicabilă în toate fazele procesuale.
Aşa fiind, introducerea acţiunii de faţă este posibilă tocmai urmare soluţionării celei anterioare, pe excepţia perimării, aşa încât nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat şi nici teza eronată a recurenţilor-pârâţi, cu privire la continuarea primei acţiuni, Înalta Curte urmând a înlătura această critică.
În prima cauză (Dosarul nr. 21.717/1998), nu s-a soluţionat pe fond cererea de chemare în judecată, nu a fost examinată pricina, astfel că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate şi nici împrejurarea că, această acţiune ulterioară este o continuare a celei iniţial introduse.
Ca atare, şi sub acest aspect, motivul de recurs al pârâţilor este nefondat şi va fi respins.
Decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost anulată prin Decizia nr. 1108/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, iar ulterior, prin sentinţa nr. 1709 din 13 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin Decizia nr. 1783 pronunţată la 30 octombrie 2007 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a interpretat corect legea, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. când a constatat că, acţiunea în revendicare formulată împotriva chiriaşilor cumpărători după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum şi prevalenta aplicării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială, cât şi împrejurarea că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanţii să se prevaleze, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenţiei.
Cu aceste considerente, în spiritul ideii că părţilor trebuie să li se asigure un tratament echitabil şi accesul la justiţie - în acest sens fiind legală soluţia instanţei de apel cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun - este de subliniat, în contextul interpretării Deciziei nr. 33/2008, că Legea nr. 10/2001 nu asigură neapărat aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce determină prioritatea Convenţiei în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie.
În speţă, reclamanţii S.E., S.C.T., S.S.M.C. şi B.D.M. s-au adresat cu notificarea înregistrată sub nr. 51 din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. H.M., sectorul 1, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (fila 30 dosar apel).
Este de observat, în combaterea criticilor din recurs şi că, cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi înregistrată sub nr. 1386/1570 din 17 iulie 1996 de către reclamanţi nu a fost soluţionată, revenindu-se cu o alta, după adoptarea HG nr. 20/1997, aceasta din urmă sub nr. 3330 la 18 februarie 1997, dosarul constituit la Comisia pentru Legea nr. 112/1995 din cadrul Primăriei sectorului 1, fiind analizat şi propunându-se plata de despăgubiri pentru imobil (fila 28 dosar apel).
Adoptarea legii speciale reprezintă şi unul dintre criteriile menţionate în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în verificarea admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în condiţiile dreptului comun, faţă de legea specială.
Problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acţiune poate constitui un remediu efectiv, până la o intervenţie legislativă, care să acopere neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţie, se poate desluşi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiune în cadrul căreia se va analiza dacă şi pârâtul avea un bun în sensul Convenţiei.
În cazul concret dedus judecăţii, reclamanţii sunt persoane care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci care au declanşat în termenul legal, o atare procedură, dar care nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea drepturilor pretinse, în calitate de persoane îndreptăţite, nu este una efectivă şi nu asigură aplicarea concretă şi efectivă a măsurilor reparatorii.
De altfel, în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, reţine fără echivoc că existenţa legii speciale, nu exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare de drept comun.
Ca atare, este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Nu sunt fondate nici criticile privind greşita interpretare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel făcând o aplicare corectă a acestor dispoziţii procedurale, constatând că prima instanţă, respectiv tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel anulând hotărârea atacată şi trimiţând cauza spre rejudecare, primei instanţe, cu privire la revendicare.
Aşa fiind, răspunzând tuturor criticilor, în sensul înlăturării acestora, recursul declarat de pârâţi este nefondat şi va fi respins, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa va dispune obligarea recurenţilor - pârâţi la 2.000 lei către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii M.P., S.C. şi S.O. împotriva deciziei nr. 241/ A din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenţii - pârâţi la plata sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii B.D.M., D.M.C.S., S.C.T. şi S.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2032/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1653/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
