ICCJ. Decizia nr. 2032/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2032/2011
Dosar nr. 13302/3/2008
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 7 aprilie 2008, reclamanţii S.C. şi S.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, obligarea acestuia la plata unei sume de 240.000 euro în echivalent lei, la cursul oficial la data plăţii, la plata sumei de 500 lei actualizată, conform indicelui de inflaţie şi echivalentul în lei a sumei de 1.850 euro reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în toate fazele procesuale, în dosarul de a avut ca obiect acţiunea în revendicare privind apartamentul situat în B-dul D.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997 au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuinţe situată în B-dul D. însă, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 927/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, V.M., şi s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare sus menţionat.
Reclamanţii au învederat că prin sentinţa civilă nr. 3558/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat să le restituie suma de 36.370,02 lei, reprezentând preţul achitat de aceştia pentru apartament, actualizat potrivit indicelui de inflaţie, însă, valoarea reală de circulaţie a apartamentului este de 250.000 euro, ceea ce reprezintă sporul de valoare dobândit de apartament din momentul încheierii contractului şi până la data producerii evicţiunii.
Ulterior, reclamanţii şi-au completat acţiunea în sensul că înţeleg să cheme în judecată alături de Municipiul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în calitate de pârât.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că nu este parte în contractul de vânzare-cumparare, iar conform art. 1337 şi art. 1341 C. civ. obligaţia de garanţie pentru evicţiune este doar în sarcina vânzătorului.
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 26 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe toate capetele de cerere şi a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General pentru primul capăt de cerere, a respins, ca neîntemeiate, atât primul capăt de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice (cererea fiind ulterior precizată în acest sens), cât şi cel de-al doilea capăt de cerere, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Prima instanţă a reţinut că în speţa dedusă judecăţii, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 927/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, V.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997, cu motivarea că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu rea credinţă şi cunoscând că vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut, cu scopul ilicit al fraudării drepturilor adevăratului proprietar şi prin fraudarea legii.
De asemenea, atât în motivarea acestei sentinţe cât şi a deciziilor pronunţate în apel şi recurs, s-a reţinut că pârâţii (reclamanţii cauzei) nu au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că au fost de rea credinţă, în condiţiile în care reclamanta i-a notificat în perioada 13 iunie 1996 - 18 iunie 1996 pe toţi chiriaşii cu privire la intenţia sa de a se revendica imobilul.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiată, întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai cu condiţia ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu poate fi reţinut în speţa dedusă judecăţii.
Aşadar, în cauză nefiind îndeplinită condiţia ca actul de vânzare - cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pe cale de consecinţă, tribunalul a concluzionat că aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., în caz de evicţiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul şi la daune interese constând în diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.
În speţa dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că reclamanţii cumpărători nu au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin urmare, reclamanţii au cunoscut cauza evicţiunii, astfel încât, aceştia nu mai pot beneficia de dispoziţiile legale ce reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, atât în privinţa preţului cât şi în privinţa altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, au declarat apel reclamanţii S.C. şi S.E., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 248/ A din 7 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, analizând criticile formulate de reclamanţi, a reţinut că reclamanţii au pierdut locuinţa cumpărată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 prin anularea contractului de vânzare - cumpărare, anulare determinată de încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel, la rândul său, a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, este condiţionată de existenţa unui contract încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie care nu se verifică în speţă, întrucât contractul apelanţilor a fost anulat.
Prin definiţie, nulitatea unui act juridic civil intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil, această instituţie lipsind actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Ca atare, existenţa unei hotărâri prin care se constată nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi cu statul, conduce implicit la concluzia că prin încheierea acestui act legea a fost încălcată, aceste aspecte fiind reţinute şi în considerentele sentinţei civile nr. 927/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în care s-a reţinut în mod expres: „chiriaşii cumpărători au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu rea credinţă, cunoscând că vânzătorul nu este proprietarul apartamentelor vândute, cu scopul ilicit al fraudării drepturilor adevăratului proprietar şi cu fraudarea legii."
În raport de considerentele anterior citate, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă, curtea de apel a constatat că acţiunea prin care reclamanţii au solicitat acordarea diferenţei dintre preţul actualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului este neîntemeiată, condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, nefiind întrunite în speţă.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi aplicate nici dispoziţiile Codului civil privitoare la evicţiune, norme care stipulează că dacă lucrul vândut se află la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.
Concluzia anterioară s-a impus instanţei de apel, deoarece din sentinţa prin care s-a constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, rezultă că atât cumpărătorul cât şi vânzătorul au fost de rea credinţă, actul fiind încheiat pe răspunderea cumpărătorului, situaţie în care, acesta nu poate primi nici în raport de dispoziţiile Codului civil referitoare la evicţiune, altceva decât preţul reactualizat, cauza evicţiunii fiind cunoscută de către cumpărător la momentul încheierii actului.
Nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. cu privire la evicţiune, s-a apreciat că reclamanţii nu au temei pentru a pretinde în prezentul proces nici cheltuielile de judecată efectuate în procesul care a avut drept consecinţă constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare (obiect al celui de-al doilea capăt de cerere).
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii reclamanţi au susţinut, în esenţă că.
1. Instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că acţiunea este neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză se verifică cerinţele acestu text pentru a li se acorda preţul de piaţă al apartamentului.
Astfel, recurenţii susţin că buna credinţă a cupărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fost prevăzută prin Legea nr. 10/2001, ea nefiind o cerinţă prevăzută de Legea nr. 112/1995.
În consecinţă, recurenţii consideră că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, se referă exclusiv la respectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995, care vizează legalitatea contractelor de vânzare - cumpărare şi a căror nerespectare este sancţionată, conform art. 11 din Legea nr. 112/1995, cu nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare.
Or, contractul de vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997 s-a încheiat cu respectarea acestor condiţii prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar actul de vânzare cumpărare nu a fost anulat în baza art. 11 din Legea nr. 112/1995, ceea ce, în opinia ecurenţilor reprezintă dovada respectării dispoziţiilor acestui act normativ.
Instanţa de apel a reţinut ca şi prima instanţă că recurenţii reclamanţi au fost de rea - credinţă, pentru aceea că moştenitoarea foştilor proprietari i-a notificat în perioada 13 iunie 1996 - 18 iunie 1996 pe toţi chiriaşii cu privire la intenţia sa de a revendica imobilul.
Recurenţăă arată că această susţinere nu poate fi reţinută ca argument al neaplicării dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât Legea nr. 112/1995 nu prevede interdicţia de a cumpăra locuinţa deţinută cu chirie, în situaţia notificării de către fostul proprietar. De altfel, locuinţa fiind ocupată de chiriaşi, nefiind liberă conform Legii nr. 112/1995, nu putea fi restituită în natură foştilor proprietari.
Recurenţii reclamanţi susţin că în aceste condiţii au dreptul, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, astfel cum a fost stabilit prin expertiza imobiliară efectuată în cauză, din care se va deduce suma reprezentând preţul actualizat, ce le-a fost restituit în baza sentinţei civile nr. 3558 din 22 mai 2007 a Judecătoriei Sectorului 5.
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice urmează să fie obligat la plata sumei de 1.038.655 lei.
2. Recurenţii învederează că, pe de altă parte, sunt incidente în cauză şi dispoziţiile art. 1336 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text.
În susţinerea acestei teze juridice, recurenţii reiau o serie de elemente de fapt ale cauzei prin care tind să evidenţieze mecanismul aplicării garanţiei pentru evicţiune, obligaţie pe care o opun Primăriei Municipiului Bucureşti, considerând că sunt îndeplinite cerinţele legale C. civ. referitoare la această instituţie juridică.
Conform art. 1344 C. civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea-credinţă.
Recurenţii reclamanţi mai învederează că au beneficiat de dispoziţiile unei legi care le-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi, dobândind un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În aceste condiţii, rambursarea preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat cu rata inflaţiei şi restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate, nu răspunde criteriului de proporţionalitate la care trebuie să se raporteze orice „ingerinţă" în folosinţa proprietăţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene.
Aşa cum a statuat Curtea Europeană în Cauza R. contra României „trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.
Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea pecuniară a bunului, aşa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată."
Recurenţii au mai precizat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că în Cauza R. este analizată situaţia persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat în urma desfiinţării hotărârii judecătoreşti irevocabile într-o cale de atac extraordinară, întrucât fundamentul răspunderii îl reprezintă tot evicţiunea ca şi în cauza de faţă, astfel încât, pentru identitate de raţiune, se impune o soluţionare similară şi de către instanţa naţională.
Aşa fiind, în măsura în care se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, recurenţii se consideră îndreptăţiţi, conform Codului civil, la despăgubiri civile reprezentând excedentul de valoare a apartamentului în cuantum de 1.038.655 lei, datorat de Municipiul Bucureşti care are calitate procesuală pasivă pentru acest capăt de cerere.
3. Pentru argumentele invocate la pct. 2 din motive de recurs, în condiţiile în care, recurenţii reclamanţi au avut convingerea că tratează cu proprietarul imobilului (deci nu au cunoscut la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare cauza evicţiunii, contrar celor reţinute de instanţa de fond şi instanţa de apel), sunt îndreptăţiţi să li se restituie şi cheltuielile de judecată pe care le-au făcut în procesul în care au fost evinşi.
În acest context, Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă şi pentru cel de al doilea capăt de cerere din acţiune.
4. Referitor la răspunderea pentru evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1336 C. civ., în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că nu are calitate procesuală pasivă Municipiul Bucureşti prin Primar General, recurenţii solicită să se constate că Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice este cel care trebuie sa răspundă pentru evicţiunea totală pe care au suferit-o.
Astfel, contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (ca în speţa) au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativa dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
De asemenea, faptul ca unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai Statului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Şi în această calitate, Ministerul Finanţelor Publice acţiona tot ca reprezentant al Statului, autorul actelor normative de vânzare a acestor imobile.
În consecinţa, mai arată recurenţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are legitimare pasivă fata de faptul că imobilele preluate abuziv de Stat au intrat în patrimoniul Statului, situaţie în care acesta trebuie să fie cel obligat la repararea prejudiciului creat, pentru a se îndrepta „ingerinţa" adusă dreptului de proprietate al recurenţilor, protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană.
Astfel fiind, urmează ca Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat conform art. 1341-1344 C. civ. la plata către recurenţii reclamanţi a sumei de 1.038.655 lei în ceea ce priveşte primul capăt de cerere al acţiunii, aşa cum a fost precizat prin cererea depusă la 12 februarie 2009 la prima instanţă.
5. Pentru aceleaşi considerente, mai arată recurenţii, în măsura în care instanţa de recurs va constata ca nu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ci Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală pasivă în ceea ce priveşte obligaţia de garantare pentru evicţiune, urmează ca acesta să fie obligat să le restituie cheltuielile de judecată pe care le-au făcut în procesul în care au fost evinşi.
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs şi niciuna dintre părţi nu au administrat alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Analizând cauza dedusă judecăţii, verificând Decizia recurată în baza criticilor formulate de recurenţi, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de nelegalitate descrise de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, prin criticile dezvoltate, recurenţii susţin greşita aplicare a legii speciale (primul motiv de recurs), respectiv, a art. 501 din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care susţin că în mod nelegal nu s-a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al apartamentului pentru care a existat contract de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Aceeiaşi recurenţi, pretind ca dacă instanţa de recurs reţine la rândul său că nu sunt întrunite dispoziţiile din actul normativ special, cauza (cu ambele sale capete de cerere) trebuie să fie soluţionată în raport de prevederile dreptului comun privind obligaţia de garanţie pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.) în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar general (motivele de recurs 2 şi 3).
Într-o ultimă persectivă a temeiului juridic, recurenţii invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului creată în aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, sens în care, solicită antrenarea răspunderii directe a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în ce priveşte pretenţiile ce fac obiectul ambelor capete de cerere (referindu-se, în acest context, în mod neavenit, totodată, şi la dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ.) – motivele de recurs 4 şi 5.
Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Premisele lui presupun două cerinţe, astfel cum şi instanţele de fond au reţinut: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi „desfiinţat" (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât drept o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (rezolutiune, reziliere, revocare, inopozabilitate, şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi constatat nul sau anulat, reiese că este exclusă ipoteza ca nulitatea contractului de vânzare cumpărare să fie cauza de ineficacitate a actului juridic, avută în vedere de legiuitor în cuprinsul normei analizate.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate.", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât, numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."
Totdată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, leguitorul admite existenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:
- Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
În cealaltă ipoteză însă - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501 (citat şi el anterior), leguitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
Date fiind precizările anterioare, reiese că este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 echivalează cu buna credinţă sau doar cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995, şi, simetirc, dacă eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 echivalează doar cu nerespectarea aceloraşi texte ori cu reaua credinţă), astfel cum afirmă recurenţii.
Înalta Curte apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii, contrar celor susţinute de recurenţi.
Aşa cum s-a menţionat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat de intimaţii reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a constatat nulitatea absolută prin sentinţa civilă nr. 927/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Nulitatea, ca sancţiune de drept substanţial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivităţii, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii şi acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, se ajunge în situaţia în care părţile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni juridice astfel perfectate.
În consecinţă, cum principalul efect (ce interesează în speţă) al unui contract de vânzare - cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanţi, rezultă că, urmare a constatării nulităţii şi indiferent de temeiul acesteia, aceştia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.
Atare constatare permite Înaltei Curţi stabilirea concluziei că reclamanţii nu au un „bun actual" în sensul Convenţiei (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancţiunii nulităţii), după cum nu sunt nici titularii unei „valori patrimoniale, drept de creanţă sau speranţe legitime" în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, întrucât constatarea nulităţii contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancţiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriaşi (situaţie anterioară în care ar fi putut fi repuşi, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.
Or, câtă vreme aceştia nu şi-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al efectelor nulităţii, acela al repunerii în situaţia anterioară, formulând o cerere, fie în cadrul acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii, fie ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, cu privire la protecţia ce opera în baza OUG nr. 40/1999, la acest moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecţia art. 1 Protocolul 1; în orice caz, reparaţia şi întinderea ei într-o astfel de situaţie, ar fi trebuit să valorifice alte criterii decât cel analizat în cauză (preţul de piaţă), anume, care să vizeze drepturi locative.
Numai stabilirea unor asemenea drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidenţa normei invocate din Convenţie, întrucât contractul de închiriere este un drept de creanţă, cu caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) şi temporar (pe durata locaţiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de proprietate, potrivit înţelesului noţiunii din jurisprudenţa Curţii de la Stasbourg.
În plus, deşi simpla constatare a inexistenţei unui bun (sau a celorlalte alternative ale noţiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilităţii ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se stabili şi existenţa „ingeriţei", ingerinţă care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte raportul de proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale.
Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, şi restabilirea legalităţii, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept „ingerinţa" însăşi, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar nu un interes general şi unul individual.
Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior.
Constatându-se însă că reclamanţii nu întrunesc premisele aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia respingerii pretenţiei privind acordarea preţului de piaţă, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice căruia legiuitorul îi stabileşte o calitate procesuală pasivă în astfel de cereri având ca obiect o atare pretenţie.
Aşa cum deja s-a demonstrat, mecanismul angajării răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice (pentru ambele capete de cerere) direct în baza Convenţiei Europene, nu funcţionează în cazul recurenţilor reclamanţi, dată fiind constatarea anterioară privind inexistenţa în patrimoniul acestora a unui bun actual sau a unei valori patrimoniale ce intră în sfera de protecţie a art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Astfel, potrivit considerentelor anterioare, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile dezvoltate de recurenţi la punctele 1, 4 şi 5.
Formularea aceloraşi pretenţii, potrivit aceleiaşi construcţii juridice (întemeiate pe blocul de convenţionalitate), nu poate fi opusă Municipiului Bucureşti, întrucât o cerere judecată de instanţa naţională în acest context juridic suplineşte întocmai raţionamentul Curţii, iar calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Statul Român care a ratificat Convenţia, iar nu alte subiecte de drept public sau privat, judecătorul naţional fiind primul judecător al Convenţiei, cu respectarea principiului subsidiarităţii ei; din aceste motive, Înalta Curte constată ca nefondate şi motivele de recurs 2 şi 3.
În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ. prin motivele susţinute la criticile 2, 3 şi 5 fie împotriva Municipiului Bucureşti, fie împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că dezvoltă, de asemenea, critici nefondate.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune fiind o obligaţie contractuală, ea nu poate fi opusă, în principiu, decât părţii contractante, calitate ce nu se verifică în persoana Statului Român; excepţia vizează succesorii universali şi cu titlu universal ai vânzătorului, însuşire care, de asemenea, nu este întrunită de Statul Român.
Faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele de fond, Înalta Curte constată că obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu funcţionează nici împotriva intimatului pârât Municipiul Bucureşti prin primar General, sens în care considerentele deciziei instanţei de apel urmează a fi substituite cu cele ce urmează: instanţele de fond au reţinut că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1337 şi urm. pentru a fi angajată răspunderea părţii contractante în limitele solicitate de reclamanţi (preţ de piaţă şi acordarea cheltuielilor de judecată din dosarul privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare), admiţând în mod nelegal că ea funcţionează, însă numai în limitele restituirii preţului actualizat, ceea ce recurenţii deja au încasat în temeiul sentiţei civile nr. 3558/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., răspundere contractuală, are ca premisă valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi pierderea proprietăţii (totale sau parţiale) de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării.
Or, în speţa de faţă, contractul de vânzare - cumpărare a fost constatat nul, astfel că a dispărut fundamentul juridic al obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, restituirea preţului actualizat fiind posibilă prin aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, principiu ce guvernează, împreună cu altele, efectele nulităţii actului juridic.
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare - ipoteza art. 50 alin. (2) din lege-, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contactante, însă, reiese că legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea adminsitrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea către aceştia a preţului actualizat, pentru cazul constatării nulităţii contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.C. şi S.E., împotriva deciziei civile nr. 248/ A din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2521/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1786/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
