ICCJ. Decizia nr. 1087/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1087/2011
Dosar nr. 5096.1/115/2006
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5096/115/2006la Tribunalul Caraş-Severin, reclamantul D.E.A. a contestat Dispoziţia nr. 963 din 31 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Caransebeş prin care a fost soluţionată notificarea vizând restituirea în natură a imobilului teren cu casă şi anexe înscris în C.F. 458 Caransebeş nr.top 968/1 de 378 mp, proprietatea bunicilor săi şi a solicitat desfiinţarea acesteia, invocând nulitate absolută a dispoziţiei; obligarea pârâtului Primarul municipiului Caransebeş la emiterea unei noi dispoziţii; constatarea în mod expres a lipsei titlului statului asupra imobilului ce a fost abuziv preluat; constatarea în mod expres a nelegalităţii înscrierii dreptului statului în C.F. 458 şi 5007 Caransebeş; constatarea expresă a împrejurării că dreptul statului asupra imobilului nu este înscris în C.F. 5007 Caransebeş, coală ulterior constituită şi în care a fost transcris din C.F. 458 imobilul în litigiu, fără a fi transmisă iniţial în C.F. 4475 Caransebeş pe numele statului; constatarea în mod expres a nulităţii absolute pentru nelegalitate a transcrierii imobilului din C.F. 458 Caransebeş în C.F. 5007 Caransebeş; constatarea expresă a păstrării în proprietatea familiei sale a imobilului preluat fără titlu, iar dispoziţia trebuia să se refere la C.F. 458 şi nu la C.F. 5007, astfel că notificatorului i se cuvin măsuri reparatorii reale pentru cei 180 mp (teren + clădire) din imobil; să se constate expres nelegala înstrăinare a casei şi, ulterior, a donaţiei terenului către cumpărător; să se constate expres că notificatorul are drept de opţiune, dacă restituirea în natură nu este posibilă, între măsuri compensatorii (bunuri sau servicii) şi propunerea de acordare de despăgubiri, drept de opţiune ce a fost încălcat, astfel că noua dispoziţie să respecte dreptul de opţiune.
În motivare, reclamantul a arătat că dispoziţia este nulă pentru că nu reţine sau reţin eronat probele aduse de notificator în susţinerea notificării, corespondenţa şi convorbirile purtate de acesta, reiterând susţinerile referitoare la C.F. 500 Caransebeş şi la titlul statului, şi evocând greşita referire la împrejurarea că notificare a fost făcută prin mandatar.
A făcut referire la procesul verbal din 23 martie 1968 în care se reţine lipsa titlului statului şi la sentinţa civilă nr. 1223/1999 a Judecătoriei Caransebeş.
Prin întâmpinare, Primăria municipiului Caransebeş prin primar, a invocat tardivitatea prezentei cereri, iar pe fond a solicitat respingerea ei ca neîntemeiată, cu motivarea că imobilul casă a fost vândută din 1974, iar terenul de 180 mp aparţine familie G.
La termenul din 15 septembrie 2006, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientul D.Z.A., prin mandatar D.R.D., care contestând aceeaşi decizie, a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar în motivarea cererii a arătat că imobilul teren cu casă în suprafaţă de 378 mp, nr.top 986/1 înscris în C.F. 458 Caransebeş, transnotat din C.F. 5007, a fost preluat fără titlu valabil de stat, de la autorul său, astfel că statul nu a devenit proprietar al imobilului. A solicitat introducerea în cauză a Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea acestuia la plata către reclamant şi intervenient, cu titlu de despăgubire, a valorii de piaţă a imobilului casă şi teren în suprafaţă de 180 mp, conform expertizei ce se va efectua.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 49 C. proc. civ. şi art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001.
La cererea reclamantului şi a intervenientului a fost introdus în cauză Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât. Aceeaşi calitate au invocat ca având-o şi Primarul municipiului Caransebeş, Primăria municipiului Caransebeş, Municipiul Caransebeş, prin primar.
Prin înscrisul de la fila 50 dosar, reclamantul şi intervenientul au arătat că solicită obligarea în solidar a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiului Caransebeş, prin primar, să le acorde despăgubiri la valoarea reală de piaţă a imobilului (casă + 180 mp teren), valoare determinată pe bază de expertiză, potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Prin sentinţa civilă nr. 979 din 04 mai 2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Caransebeş, Primăria municipiului Caransebeş şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a anulat Dispoziţia nr. 963 din 31 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Caransebeş; a obligat pârâtul Primarul municipiului Caransebeş să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde persoanelor îndreptăţite în compensare, pentru imobilul evidenţiat în C.F. 5007 Caransebeş, nr. top 968/1, casă cu teren intravilan în suprafaţă de 180 mp, bunuri sau servicii, sau despăgubiri în valoare de 195.514 lei, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, faţă de cererile formulate în cauză şi de poziţia părţilor, văzând şi probele administrate, înscrisuri şi expertiză tehnică, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primăriei municipiului Caransebeş, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea 10/2001; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Caransebeş iar, pe cale de consecinţă, a respins ca lipsită de obiect excepţia nulităţii înscrisului intitulat „Precizări".
De asemenea, a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză întocmit în cauză, faţă de dispoziţiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la fondul pricinii, instanţa a reţinut că prin dispoziţia contestată a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului evidenţiat în C.F. nr. 5007 Caransebeş, nr. top 968/a, casa cu nr. 5/12, în suprafaţă de 378 mp, formulată de notificatorul D.E.L. (antecesorul reclamantului şi al intervenientului ), dar a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire, pentru casă şi suprafaţa de teren de 180 mp, pe suprafaţa de 198 mp petentul fiind proprietar tabular.
Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de fratele reclamantului, D.Z.A., prin mandatar, a fost admisă, avându-se în vedere că acesta are calitate de moştenitor, conform certificatului de moştenitor nr. 342 din 10 noiembrie 2004, iar notificarea a fost formulată de către antecesorul său.
Cu privire la capetele de cerere formulate de către reclamant şi intervenientul în nume propriu, prin care solicită să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, că Decretul 712/1966 nu constituie titlu valabil, că imobilul nu a devenit niciodată proprietate de stat, că dreptul de proprietate al antecesorilor nu a fost nicicând desfiinţat, că intabularea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului s-a făcut ilegal, fiind astfel lovită de nulitate absolută, tribunalul a reţinut că aceste capete de cerere au ca obiect constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al statului asupra aceluiaşi imobil.
Potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
În speţa de faţă, notificarea depusă de antecesorul reclamantului şi intervenientului formulată în baza Legii 10/2001, echivalează cu o acţiune în realizarea dreptului şi, de altfel, prin sentinţa civilă nr. 1223/1999 a Judecătoriei Caransebeş, s-a constatat că terenul în suprafaţă de 378 mp a fost trecut în proprietatea Statului român fără titlu.
Ca atare, tribunalul a apreciat că petitele mai sus menţionate sunt inadmisibile, respingându-le în consecinţă.
Prin Decizia civilă nr. 505 din 21 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarate de reclamantul-intervenient şi pârâtul Primarul municipiului Caransebeş, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis contestaţia reclamantului şi cererea de intervenţie şi a constatat că imobilul din C.F. 5007 Caransebeş, nr.top 986/1, casă cu teren intravilan în suprafaţă de 180 mp a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; au fost respinse în rest cererile formulate.
Prin Decizia civilă nr. 11 din 23 ianuarie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţă a fost admisă cererea de lămurire şi completare a dispozitivului deciziei, constatându-se că reclamantul şi intervenientul au calitatea de persoane îndreptăţite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, republicată.
Prin Decizia civilă nr. 9312 din 16 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, cu consecinţa casări deciziilor şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că instanţa de apel nu a stabilit care este relevanţa sentinţei civile nr. 1223 din 06 mai 1999 a Judecătorie Constanţa, (în realitate, a Judecătoriei Caransebeş), pe care era ţinută să o pună în relaţie cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/1974, referitor la casa de locuit şi terenul în suprafaţă de 180 mp aferent casei, şi că, în situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură, instanţa de apel trebuia să stabilească în concret dacă se pot acorda măsuri reparatorii prin compensare cu bunuri sau servicii determinate, acceptate de persoanele îndreptăţite, iar, în cazul în care nu se pot determina efectiv aceste bunuri, instanţa trebuia să constate, în baza Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie ş Justiţie, dreptul acestora la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 70 din 23 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul D.E.A., intervenientul în nume propriu D.Z.A., prin mandatar D.R. şi pârâta Primăria municipiului Caransebeş prin primar; a schimbat în tot sentinţa atacată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamantul D.E.A. şi cererea de intervenţie în interes propriu, precizată, formulată de intervenientul în nume propriu D.Z.A., prin mandatar D.R.; a constatat că imobilul înscris în C.F. 5007 Caransebeş, nr.top 986/1, casă cu teren intravilan în suprafaţă de 180 mp, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; a constatat calitatea reclamantului şi a intervenientului în nume propriu de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, şi a respins în rest cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin notificarea formulată în baza Legii 10/2001 şi înregistrată sub nr. 483/2001 la Primăria municipiului Caransebeş, autorul D.E.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului teren şi construcţii înscris în C.F. 458 Caransebeş, nr. top 986/1, în suprafaţă totală de 378 mp, imobil preluat nelegal de stat în baza Decretului nr. 712/1966, transcris în C.F. 5007 Caransebeş. Acest imobil a fost, nelegal, înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973.
Notificatorul a învederat că imobilul a fost preluat de la părinţii săi şi că notificarea nu vizează suprafaţa de 198 mp, întrucât dreptul său de proprietate asupra acestei suprafeţe a fost înscris deja în cartea funciară în baza sentinţei civile nr. 1223/1999 a Judecătoriei Caransebeş.
Cuantumul prejudiciului cauzat prin preluarea imobilul a fost evaluat la 800.000 dolari USA.
Prin Dispoziţia nr. 963 din 31 mai 2006, Primarul municipiului Caransebeş a respins cererea de restituire în natură a imobilului reţinând că petentul este proprietar tabular al suprafeţei de 198 mp din teren şi că restul terenului şi casa au fost înstrăinate în baza Legii ne. 4/1973.
Prin aceeaşi dispoziţie au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire, potrivit Titlului VII, în condiţiile procedurii prevăzute la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul (casă şi teren) înscris în C.F. 5007 Caransebeş, nr. top 986/1 de 180 mp nerestituit.
Dispoziţia a fost atacată în instanţă de reclamant şi de intervenientul în interes propriu, inclusiv sub aspectul modalităţii de dezdăunare pentru prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, instanţa reţinând, în primul rând, că o serie de aspecte invocate în cauză nu au fost contestate.
Astfel, nu s-a contestat calitatea reclamantului şi a intervenientului de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum este definită noţiunea de persoană îndreptăţită de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei.
De asemenea, nu s-au contestat preluarea imobilului de la antecesorii apelanţilor - persoane fizice, transcrierea în altă carte funciară, vânzarea imobilului astfel preluat în baza Legii nr. 4/1973 şi nici restituirea către notificator a suprafeţei de 198 mp din teren în baza unei hotărâri judecătoreşti.
S-a reţinut, că, pe parcursul judecăţii, reclamantul şi intervenientul s-au arătat de acord cu modalitatea de reparare a prejudiciului în forma stabilită prin dispoziţie, respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; că instanţa a avut în vedere poziţia procesuală a apelanţilor - persoane fizice exprimată în cadrul judecării în apel în primul ciclu procesual, (filele 41, 59, 64 dosar 5096/115/2006 al Curţii de Apel Timişoara), potrivit căreia aceştia au fost de acord cu modalitatea stabilită prin dispoziţie şi cu stabilirea cuantumului despăgubirilor în condiţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi că intervenientul nu a declarat recurs împotriva deciziei nr. 505 din 21 noiembrie 2007, iar reclamantul, pe calea recursului, nu a criticat Decizia prin prisma modalităţii de reparare a prejudiciului.
Persoanele îndreptăţite au contestat valabilitatea preluării imobilului înscris în C.F. 458 Caransebeş, nr. top 968/1, în suprafaţă de 378 mp, situat în Caransebeş, în baza Decretului nr.712/1966.
În ceea ce priveşte fondul susţinerilor reclamantului şi intervenientului, instanţa a avut în vedere că, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului sau al unităţilor administrativ teritoriale presupune concordanţa titlului cu prevederile Constituţiei, ale tratatelor internaţionale la care România era parte şi ale legilor în vigoare la data constituirii titlului.
Or, susmenţionatul decret opera retroactiv, fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 C. civ., iar aplicarea sa, cu consecinţa preluării discreţionare a bunurilor, era contrară dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Constituţia României, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 480, art. 481 C. civ.
În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că imobilul a trecut în proprietatea statului în lipsa unui titlu valabil, că lipsa titlului statului a fost reţinută şi prin sentinţa civilă nr. 1223 din 06 mai 1999 pronunţată de Judecătorie Caransebeş, în dosarul nr. 790/R/C/1999, însă doar cu privire terenul de 378 mp, (fila 29 dosar fond), din care suprafaţa de 198 mp fost înscrisă în cartea funciară ca având proprietar pe notificator (filele 9, 27 dosar fond).
Astfel, cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie vizează măsurile dispuse în baza Legii 10/2001, ca urmare a notificării formulate în baza acestui act normativ.
Or, art. 9 din Legea nr. 10/2001,în forma de la data emiterii dispoziţiei, prevedea că imobilele se restituie în starea în care se află la data cererii (de restituire), pe de o parte, iar, pe de altă parte, nici notificatorul şi nici succesorii acestuia nu au solicitat restabilirea situaţiei anterioare a imobilului în sensul radierii acestuia din C.F. 5007 şi reînscrierii sale în cartea funciară iniţială.
S-a mai reţinut, că indiferent de măsura reparatorie luată (restituire în natură sau prin echivalent), o asemenea operaţiune de carte funciară ar fi lipsită de interes, întrucât apelanţii - persoane fizice nu au susţinut şi dovedit în ce constă interesul concret al efectuării operaţiunii.
În ceea ce priveşte înstrăinarea imobilului, instanţa a reţinut că edificatul a fost dobândit de actualii proprietari de carte funciară prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 12 (şi nu 9)/1974 încheiat în baza Legii nr. 4/1973, aceştia înscriindu-şi dreptul de proprietate inclusiv în baza titlului de proprietate nr. 16/1976.
Pe de altă parte, terenul în suprafaţă de 180 mp (solicitat prin notificare), a fost atribuit proprietarilor construcţiei prin Ordinul nr. 82/1998 al Prefecturii Caraş-Severin ( fila 32 dosar primă instanţă).
S-a mai reţinut, că prima instanţă a admis în parte cererile cu care a fost sesizată, soluţia la care a ajuns fiind cuprinsă în dispozitivul acesteia şi cum considerentele hotărârii fac referire la natura pricinii, iar motivarea se regăseşte tot în această parte a hotărârii, criticile aduse dispozitivului hotărârii sub aceste aspecte au fost apreciate ca nefondate.
Criticile vizând minuta hotărârii au fost constatate ca neîntemeiate, cu motivarea că aceasta este conformă dispoziţiilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ., şi că, contrar susţinerilor reclamantului-apelant, încheierile de amânare a pronunţării fac parte din hotărârea dată, având natura de practica a acestei hotărâri. Pronunţarea hotărârii a fost amânată la 13 aprilie 2007 la cererea reclamantului, iar ulterior, în baza art. 2601 C. proc. civ., la 04 mai 2007.
Chiar dacă instanţa nu s-a referit la faptul depunerii de către reclamant a concluziilor scrise, acesta nu a indicat în mod concret în ce constă vătămarea drepturilor sale procesuale în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel că şi aceste critici au fost apreciat ca fiind nefondate.
La data la care antecesorul apelanţilor - persoane fizice a formulat notificarea la 12 noiembrie 2001, Legea nr. 10/2001 prevedea că în cazul notificărilor adresate primăriilor, dispoziţia motivată se emite de primar [art. 20 alin. (1), (3)], iar, la data adoptării Legii nr. 10/2001, Legea nr. 215/2001 prevedea că primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă (art. 91), astfel că legiuitorul a înţeles să atribuie acestei structuri calitatea de persoană notificată în situaţii de natura celei deduse judecăţii, dispunând expres în acest sens.
În aceste condiţii, criticile aduse de reclamant reţinerii calităţii procesual pasive a Primăriei Caransebeş au fost apreciate ca nefondate, cu atât mai mult cu cât primarul, emitent al dispoziţiei, făcea şi face parte din această structură funcţională, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001 în forma în vigoare la data notificării şi, respectiv, art. 77 din lege la data pronunţării sentinţei apelate.
Pentru aceleaşi considerente, văzând şi limitele caracterului devolutiv al căii de atac cu care instanţa a fost sesizată, au fost respinse susţinerile reclamantului vizând calitatea procesuală a Consiliului Local Caransebeş şi afirmata nelegalitate a dispoziţiilor primei instanţe cu privire la precizările depuse de acest pârât.
Celelalte critici ale reclamantului-apelant cu caracter general vizând măsurile dispuse de instanţă, înscrisurile depuse la dosar, tehnica de redactare a încheierilor de şedinţă şi a sentinţei, au fost apreciate ca nefondate, cu motivarea că, prin ele însele, nu se constituie în temeiuri de schimbare a hotărârii apelate.
Pe de altă parte, criticile aduse raportului de expertiză privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, au fost apreciate ca rămase fără obiect, dată fiind însuşirea de către reclamant şi intervenient a reţinerii prin dispoziţia contestată a incidenţei normelor procedurii speciale de despăgubire reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Celelalte cereri formulate de reclamantul-apelant pe calea concluziilor scrise au fost apreciate ca având natura unor cereri noi în sensul art. 294 C. proc. civ., raportat la art. 315 C. proc. civ., astfel că nu au fost reţinute.
Nu a fost reţinută nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, câtă vreme, după nelegala preluare a imobilului de la antecesorii apelanţilor - persoane fizice, acesta a fost intabulat în favoarea Statului Român, iar construcţia a fost înstrăinată în baza Legii nr. 4/1973, care reglementa (şi) vânzarea locuinţelor din fondul de stat, astfel că dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 sunt incidente în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul D.E.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin recursul său, reclamantul D.E.A., indicând art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., a arătat că dispozitivul hotărârii atacate ignoră nelegala soluţionare a lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Caransebeş; că nu califică cauza şi nu precizează toate părţile procesului, fapt ce exclude posibilitatea executării silită; că acesta „conţine" o vădită depăşire a atribuţiilor legale ale instanţei, în sensul că, deşi prin motivele de apel a solicitat modificarea în parte a sentinţei apelate, instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa apelată; că instanţa nu soluţionează „ toate capetele de cerere" cu care instanţa de apel a fost sesizată.
S-a mai arătat, că dispozitivul deciziei recurate cuprinde o inexplicabilă contradicţie, în sensul că admite apelul său, precum şi apelul primăriei, deşi aceasta din urmă solicitase respingerea apelului reclamantului; că acesta nu prezintă măsurile reparatorii la care este îndreptăţit şi că prin acesta nu s-a soluţionat cererea de obligare la cheltuieli de judecată suportate pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare, care s-a dovedit a fi inutilă datorită practicii judiciare în acest sens a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate preferinţa expresă a reclamantului pentru despăgubiri, în timp ce aceasta a fost doar opţional exprimată; că reclamantul pe „calea recursului" nu ar fi criticat Decizia strict prin prisma modalităţii de reparare a prejudiciului, deşi prin „recurs" a solicitat modificarea hotărârii „aproape sub toate aspectele", şi că s-a reţinut, că „în al doilea rând, nici notificatorul şi nici succesorii acestuia nu au solicitat restabilirea situaţiei anterioare a imobilului, în sensul radierii acestuia din C.F. 5007 şi reînscrierii sale în cartea funciară iniţială", deşi s-a cerut constat instanţelor stabilirea lipsei titlului statului privitor la imobilul în litigiu, cu toate efectele juridice ale acestui aspect, respectiv, restituirea în natură a imobilului.
Celelalte critici formulate de reclamant vizează neanalizarea de către instanţa de apel a probelor administrate, şi că instanţa, deşi era obligată să respecte întrutotul „indicaţiile" instanţei de recurs, a considerat total neîntemeiată analizarea concretă a unor aspecte juridice rezultate din constatările instanţei de fond, apreciind că reclamantul ar fi formulat cereri noi, care nu pot fi reţinute.
Prin recursul său, Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, putea fi chemat în judecată de către persoana îndreptăţită dacă nu se cunoştea unitatea deţinătoare a imobilului sau dacă nu a primit niciun răspuns din partea primăriei în termenul prevăzut de lege şi că Ministerul Finanţelor Publice nu are competenţa, în temeiul Legii nr. 10/2001, să emită sau să modifice dispoziţii, iar măsurile reparatorii se acordă de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
În şedinţa publică din 10 februarie 2011, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru Statul Român, excepţie întemeiată pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune astfel.
Recurentului-pârât i s-a comunicat hotărârea recurată la 17 mai 2010, conform procesului-verbal încheiat cu ocazia comunicării, fila 53 doar apel, iar recursul nu a fost declarat în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., ce s-a împlinit la 2 iunie 2010, ci, peste termenul legal, la 3 iunie 2010.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Câtă vreme pârâtul nu a invocat o împrejurare mai presus de voinţa sa, care să-l fi împiedicat să declare recursul în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., se constată că recursul declarat de acesta, cu depăşirea termenului legal, este sancţionat cu tardivitatea, astfel că instanţa, fără a mai analiza criticile formulate de recurentul-pârât, va dispune respingerea recursului acestuia, în consecinţă.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de reclamantul D.E.A., ce permite încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de către instanţă, se constată următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.".
Criticile formulate de recurentul-reclamant, potrivit cărora, prin dispozitivul deciziei recurate nu s-a calificat cauza, şi nici nu s-au precizat toate părţile procesului, fapt ce exclude posibilitatea executării silite, că acesta cuprinde o contradicţie în sensul că admite apelul său, precum şi apelul primăriei, deşi aceasta din urmă solicitase respingerea apelului reclamantului, că nu precizează măsurile reparatorii la care este îndreptăţit, că nu soluţionează cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată suportate pentru efectuarea expertizei, şi că greşit a fost schimbată în tot sentinţa apelată, deşi reclamantul a solicitat modificarea sentinţei apelate numai în parte, sunt nefondate.
Astfel, deşi nu se arată expres, recurentul-reclamant critică Decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 258 (1) C. proc. civ., potrivit cărora „după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi, de îndată, dispozitivul hotărârii care se va semna, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate".
Or, recurentul-reclamant nu invocă prin criticile formulate vreuna din împrejurările care atrag nulitatea dispozitivului deciziei recurate şi nici neconcordanţa acestuia cu minuta întocmită cu ocazia deliberărilor, ci invocă necesitatea unor lămuriri cu privire la întinderea sau aplicarea titlului executor, precum şi nepronunţarea instanţei asupra unui capăt de cerere accesoriu, care nu se pot realiza pe calea recursului, ci prin intermediul altor căi procedurale.
Critica întemeiată pe dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel nu a soluţionat „toate capetele de cerere cu a fost sesizată", este nefondată, întrucât, pe de o parte, se constată că Decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, răspunzând motivat tuturor criticilor formulate de apelanţi, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului, iar, pe de altă parte, deşi invocă implicit pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., respectiv că instanţa de apel nu a răspuns motivat tuturor criticilor formulate, reclamantul nu a arătat care sunt acele motive de apel formulate de acesta şi pe care instanţa de apel nu le-a analizat.
Criticile întemeiate pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed:
Susţinând că instanţa de apel era obligată să respecte, întrutotul, „indicaţiile" instanţei de recurs şi că greşit a considerat total neîntemeiată analizarea unor aspecte juridice rezultând din constatările instanţei de fond, apreciind că reclamantul a formulat cereri noi în apel, care nu pot fi reţinute, recurentul-reclamant critică implicit pronunţarea deciziei cu aplicarea greşită a prevederilor art. 315 C. proc. civ. şi a art. 294 C. proc. civ.
Aceste criticii sunt nefondate, întrucât instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a dezlegat obligatoriu necesitatea stabilirii de către instanţa de apel a relevanţei sentinţei civile nr. 1223 din 6 mai 1999 a Judecătoriei Caransebeş, ce privea terenul a cărui restituire se solicită în prezenta cauză, precum şi, în măsura în care restituirea în natură a imobilului în litigiu nu este posibilă, stabilirea în concret a măsurilor reparatorii la care reclamantului şi intervenientul sunt îndreptăţiţi.
Aceste dezlegări au fost obligatorii pentru instanţa de apel şi în aceste limite s-a rejudecat cauza în al doilea ciclu procesual, fără a fi încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ.
De asemenea, nu se poate primi susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel a ignorat nelegala soluţionarea a lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Caransebeş, câtă vreme, prin hotărârea judecătorească, obligatorie pentru instanţa de trimitere, s-a stabilit necesitatea rejudecării apelurilor declarate împotriva sentinţei primei instanţe, inclusiv a apelului pârâtei Primăria municipiului Caransebeş, iar prin motivele de apel în primul ciclu procesual, reclamantul nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
În rejudecarea litigiului, ţinând seama de precizarea reclamantului făcută la termenul din 27 octombrie 2006, în sensul că solicită despăgubiri în echivalent bănesc, s-a stabilit că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură şi că reclamantul şi intervenientul sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, stabilite prin dispoziţia contestată, iar cuantumul despăgubirilor se va stabili în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate pe care se întemeiază soluţia dată de instanţa de apel, şi care fac corp comun cu dispozitivul acesteia.
Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, privind fondul litigiului, ce se întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate, întrucât legal a apreciat instanţa că imobilul înscris în C.F. 5007 Caransebeş, nr. top 98611, casă cu teren intravilan în suprafaţă de 180 mp nu pot fi restituite în natură reclamantului şi intervenientului nefiind liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001, astfel că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceştia niciodată nu ar fi renunţat la solicitarea de restituire în natură a imobilului.
Criticile privind neanalizarea de către instanţa de apel a probelor administrate nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. din actuala reglementare, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge ca tardiv recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.A. împotriva deciziei nr. 70 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1094/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 108/2011. Civil. Asigurări sociale. Revizuire... → |
|---|
