ICCJ. Decizia nr. 1095/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1095/2011
Dosar nr. 2288/90/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, reclamanţii B.G., B.I., S.G., A.I., OG, au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta SC P. SA să fie obligată la plata sumelor reprezentând drepturi salariale cuvenite ca urmare a executării necorespunzătoare a obligaţiei de acordare a plăţilor compensatorii, datorate ca urmare a încetării contractului individual de muncă, plus dobânda legală, calculată de la data introducerii acţiunii, până la achitarea efectivă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 208 din 23 februarie 2009, tribunalul a respins excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii S.G., B.G. şi B.I.
În cadrul judecăţii recursului, pârâta SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României şi ţinând seama de dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Motivul de neconstituţionalitate invocat a avut ca temei premisa că ambele legi menţionate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluţionării conflictelor de muncă şi că cele două acte normative reglementează diferit problema competenţei teritoriale în acest domeniu.
S-a susţinut că, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere.
Prin încheierea pronunţată la 19 mai 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, deoarece aspectele invocate ţin de aplicarea legii şi revin instanţei de judecată.
Astfel, s-a constatat că, în speţă, se pune în discuţie, de fapt, modul de aplicare în timp a unor acte normative, precum şi raportul dintre legea specială şi dreptul comun în materia dreptului muncii, intimata fiind nemulţumită de „neinformarea legislativă" care creează dificultăţi în interpretarea şi aplicarea legii referitor la stabilirea competenţei teritoriale în soluţionarea conflictelor de drepturi.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs SC P. SA, care a susţinut caracterul nelegal din punct de vedere al modalităţii în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a arătat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condiţiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Codul muncii se arată că „orice dispoziţie contrară se abrogă", text care a fost interpretat de teoreticieni şi practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar expresă, totală sau parţială.
Faţă de această situaţie juridică, conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţei şi ca atare, are legătură cu soluţionarea cauzei, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Recursul este nefondat.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală şi cea specială.
Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, învestite cu soluţionarea litigiului, iar nu în competenţa judecătorului constituţional.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcţie de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale a acesteia.
Aşadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale – sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate –, ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
De aceea, respingând sesizarea Curţii Constituţionale pe motiv că ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competenţa în evoluţia lor temporală, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia a procedat corect.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curţii Constituţionale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea şi aplicarea legii în timp.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele.
De asemenea, Curtea Constituţională a precizat că, în ceea ce priveşte coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituţiei, coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată ţine de competenţa instanţei de judecată, ce dispune atribuţia interpretării şi aplicării legii.
Mai mult, s-a format deja o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale chiar pe aspectul vizat de excepţia invocată în cauză, respectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, şi în acest cadru instanţa de control constituţional a arătat că toate aspectele invocate de către petentă ţin de modul de aplicare a legii şi de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competenţa sa, ci a instanţelor de judecată, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
În acest context, este corectă aprecierea instanţei de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, aceea ca excepţia invocată să se circumscrie limitelor competenţei instanţei de control constituţional.
Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 19 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 2288/90/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1096/2011. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1094/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
