ICCJ. Decizia nr. 1096/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1096/2011
Dosar nr. 447/2/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 6 iulie 2006, reclamantul B.C.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B.C.G. şi B.B.G., să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 15133 din 19 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 646/A din 28 mai 2007, a respins ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis apelul formulat de reclamantă; a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, reţinând că aceasta nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii dedusă judecăţii, în baza art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ce constituie o garanţie a aplicării principiului disponibilităţii.
Recursul declarat de pârâţi a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 595 R din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
În rejudecare, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că prin cererea din 3 iunie 2008, reclamanta a precizat valoarea obiectului litigiului, cuantificând-o la suma de 200.000 Euro, reprezentând valoarea apartamentului din litigiu, iar, în temeiul art. 2 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor având o valoare mai mare de 500.000 lei revine tribunalului şi nu judecătoriei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1150 din 15 octombrie 2009, a admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului negativ, reţinând că din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că valoarea imobilului revendicat la momentul investirii instanţei, 6 iulie 2006, este de 229.500 lei, sub pragul valoric legal ce ar atrage competenţa tribunalului, iar orice modificare în privinţa acestei valori intervenită ulterior introducerii cererii nu are nici o înrâurire asupra competenţei instanţei iniţial investită, aşa cum se dispune în mod expres prin prevederile art. 181 C. proc. civ.
Fiind investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6F din 22 ianuarie 2010, a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze litigiul ivit între reclamanta C.N., în calitate de moştenitor testamentar al numitului B.C.S. şi pârâţii B.B.G. şi B.C.G., este Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, căreia i-a înaintat dosarul pentru continuarea judecăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată din 6 iulie 2006, reclamantul nu a precizat valoarea obiectului cererii, iar instanţele, în primul ciclu procesual, nu s-au preocupat de acest aspect, însă, după casarea cu trimitere spre rejudecare, după doi ani de la intentarea acţiunii, moştenitoarea reclamantului, C.N., a arătat că imobilul ar avea o valoare de 200.000 Euro, ceea ce a determinat, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., declinarea competenţei materiale de către judecătorie, instanţă reinvestită cu rejudecarea cauzei, către tribunal.
În mod corect, tribunalul, văzând timpul scurs de la data sesizării instanţei şi până la data precizării obiectului cererii, cât şi fluctuaţia preţurilor, a dispus efectuarea unei expertize care să aibă drept obiectiv valoarea imobilului de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât cunoaşterea acestei valori era necesară în raport de prevederile art. 181 C. proc. civ., prin care se statuează că „instanţe investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa, după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect".
Cum expertul a stabilit că valoarea imobilului, apartament şi teren aferent, era în luna iulie 2006 de 252.165 lei, evident că dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. nu îşi au aplicare în cauză, tribunalul fiind competent să judece, în primă instanţă, în materie civilă, doar procese şi cereri al căror obiect au o valoare de peste 500.000 lei.
Competenţa de soluţionare a litigiului revine, astfel, judecătoriei, instanţă cu plenitudine de jurisdicţie, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ., prin care se stipulează că judecătoria judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege, în competenţa altor instanţe.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii B.C.G. şi B.B.G., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arată că pe parcursul procesului, atât în faţa judecătoriei, cât şi în faţa tribunalului, reclamanta C.N. a declarat că înţelege să preţuiască valoarea imobilului revendicat peste suma de 200.000 Euro, această valoare fiind superioară limitei de 500.000 Ron.
In aceste condiţii, s-a încălcat în mod nejustificat principiul disponibilităţii procesului civil şi că instanţa investită cu soluţionarea în fond a conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, trebuia să dea prioritate precizărilor reclamantei.
A doua critică pe care recurenţii-pârâţi au formulat-o vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză de către instanţa de judecată, întrucât, curtea de apel a ţinut cont numai de constatările unui expert lipsit total de profesionalism si cu o conduita morala aflata la limita legalităţii, ignorând cu desăvârşire înscrisurile administrate de către pârâţi, din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, că valoarea apartamentului în litigiu era la data introducerii acţiunii, iulie 2006, mult peste suma de 500.000 RON.
S-a concluzionat, că, având în vedere şi faptul că nicio normă procesuală sau substanţială nu transformă proba cu expertiză într-o „regină a probelor" în procesul civil, instanţa ce a judecat fondul conflictului de competenţă ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea ce a reieşit din înscrisuri, respectiv valoarea superioara pragului de 500.000 Ron.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi nu arată expres, susţinând că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi că, în raport de valoarea obiectului pricinii care este de peste 500.000 lei RON, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului, recurenţii-pârâţi au invocat, implicit, pronunţarea sentinţei recurate cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră respectarea principiului disponibilităţii în procesul civil şi a art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind stabilirea competenţei materiale de primă în soluţionarea prezentului litigiu.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", ceea ce înseamnă că în procesul civil este la latitudinea reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, ceea ce înseamnă că acest text de lege este edictat în favoarea reclamantului, iar încălcarea lui de către instanţa de judecată poate fi invocată numai de către acesta şi nu de către pârâţi, pe de o parte, iar, pe de altă parte, competenţa materială a instanţelor este o excepţie de ordine publică, care trebuie respectată de către instanţele de judecată, întrucât normele care o reglementează au caracter imperativ.
Nefondată este şi critica potrivit căreia, faţă de valoarea obiectului cererii de peste 500.00 lei RON, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar de către pârâţi, competenţa materială de primă instanţă în soluţionarea litigiului aparţine tribunalului şi nu judecătoriei, aşa cum greşit s-a stabilit prin sentinţa recurată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei RON, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Potrivit art. 181 C. proc. civ., instanţa investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce priveşte valoarea aceluiaşi obiect.
Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a arătat expres valoarea obiectului litigiului, adresându-se judecătoriei, se constatat că, implicit, acesta a făcut o preţuire a valorii obiectului litigiului ca fiind sub suma de 500.000 lei RON, situaţie confirmată şi de expertiza efectuată în cauză, al cărei obiectiv a constat în stabilirea valorii imobilului revendicat la data introducerii acţiunii, la 6 iulie 2006, şi prin care s-a stabilit că valoarea obiectului pricinii la acel moment era de 229.500 lei.
Prin urmare, stabilirea competenţei materiale a instanţei se determină după valoarea obiectului pricinii la data investirii instanţei, iar faptul că ulterior, pe baza unei expertize sau prin precizări ale reclamantului, valorile au fost reactualizate nu atrage competenţa altei instanţe, potrivit art. 181 C. proc. civ.
De aceea, constatând că valoarea obiectului litigiului la data investirii instanţei era de 229.600 lei, sub pragul valoric care atrage competenţa materială de primă instanţă a tribunalului, curtea de apel, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, legal a stabilit că, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei îi revine competenţa materială de primă instanţă în soluţionarea litigiului.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B.C.G. şi B.B.G. împotriva sentinţei nr. 6F din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1100/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1095/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
