ICCJ. Decizia nr. 1094/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1094/2011
Dosar nr. 22479/3/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 25 ianuarie 2007, reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâţii A.G., A.F., P.J. şi R.G., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie cele trei apartamente situat în imobilul din Bucureşti, sector 1 şi cumpărate de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, din cele 11 apartamente ce compun întregul imobil care a aparţinut mamei sale, N.N., terenul fiind dobândit de aceasta, prin contractul autentic nr. 253610 din 10 octombrie 1938, de la E.S.C., născută S., care l-a deţinut, la rândul său, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 1549/1921. Pe teren s-a edificat un imobil cu 7 etaje, conform autorizaţiei de construire nr. 21 V din 10 septembrie 1940, recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945 şi ulterior a fost expropriat atât pe numele mamei sale, cât şi pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949.
Reclamanta a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dar a fost respinsă, întrucât cele 11 apartamente au fost vândute chiriaşilor, însă a obţinut în instanţă revendicarea imobilului prin sentinţa civilă nr. 10160/1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi pusă în executare în anul 2000, cu excepţia spaţiilor şi terenului înstrăinate chiriaşilor - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.
Decretul nr. 244/1949 a fost un act normativ abuziv, preluarea imobilului de către stat efectuându-se fără nici un fel de despăgubire, titlul statului nefiind valabil, astfel că nici înstrăinările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt valabile, titlul său fiind preferabil titlurilor pârâţilor.
În drept s-au invocat prevederile art. 480 şi urm. C. civ.
Pârâţii au formulat cereri de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi a Ministerului Finanţelor Publice, pentru a răspunde pentru evicţiune, inclusiv pentru contravaloarea apartamentelor în cazul în care se va admite acţiunea.
Întrucât pârâtul R.G. a decedat la data de 17 ianuarie 2007, în cauză au fost introduşi moştenitorii săi, B.V.A. şi T.B.A.
În urma efectuării unei expertize care a evaluat cele trei apartamente revendicate la suma de 665.381 lei, prin sentinţa civilă nr. 17358 din 13 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 2494/299/2007, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei, conform art. 2 pct.1 lit. b) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 22479/3/2008, iar pârâţi au invocat excepţia lipsei calităţii procesuală activă, între alte cereri şi excepţii, pe care instanţa a analizat-o cu prioritate, cu susţinerea că reclamanta nu a depus la dosar tocmai înscrisul relevant - titlul de proprietate pe care se fundamentează acţiunea sa.
Prin sentinţa civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, admis excepţia invocată de pârâţi privind lipsa calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a respins acţiunea pe această excepţie, fiind respinsă cererea de chemare în garanţie, ca lipsită de interes.
Prin sentinţa civilă nr. 701 din 15 mai 2009, pronunţată în completarea sentinţei sus-menţionate, conform art. 2812 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor B.V.A. şi T.B.A. suma de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu la data de 15 mai 2009, s-a îndreptat eroarea materială strecurată în sentinţa civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 cu privire la numele corect al pârâtei T.B.M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pentru a face pe deplin în acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., dovada calităţii procesuale active reclamanta trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate şi autorizaţia de construcţie, spre a se proceda la o comparare a titlurilor.
Depunerea doar a Decretului nr. 244 din 11 iunie 1949, de expropriere a imobilului, s-ar fi putut avea în vedere doar în cadrul soluţionării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia, potrivit art. 24, se prezumă, în anumite condiţii, dreptul de proprietate şi întinderea lui.
Procesul-verbal de predare-primire nr. 2518 din 02 mai 2000 încheiat de Primăria municipiului Bucureşti, în baza sentinţei civile nr. 10160 din 19 iunie 1998, prin care s-a revendicat imobilul, mai puţin spaţiile vândute, în lipsa acestei sentinţe, nu face dovada legitimării procesuale active.
Prin Decizia civilă nr. 287 A din 03 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă V.C.; a desfiinţat sentinţa civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 22479/3/2008, sentinţa civilă nr.701 din 15 mai 2009 pronunţată în completare şi încheierea din 15 mai 2009 de îndreptare eroare materială a sentinţei civile nr. 70/2009, şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii şi a cererilor de chemare în garanţie, instanţei de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti, reţinând, în esenţă, că înscrisurile depuse de apelanta-reclamantă la dosarul de apel fac dovada legitimării procesuale active a acesteia în acţiunea în revendicare pendinte, astfel că, în mod greşit şi fără administrarea corespunzătoare de probe pe aspectul legitimării active, s-a soluţionat cauza de către prima instanţă, prin admiterea acestei excepţii, cauza urmând a fi soluţionată pe fond, sens în care vor fi analizate, pe de o parte, titlul reclamantei constând în toate înscrisurile doveditoare depuse în sprijinul acesteia, urmând a impune reclamantei să depună la dosar şi sentinţa civilă nr. 10180/1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, ce a fost executată conform procesului-verbal de predare-primire încheiat de Primăria municipiului Bucureşti în anul 2000, cu menţiunea definitivă şi irevocabilă, iar, pe de altă parte, titlurile de proprietate ale pârâţilor, cumpărători de bună-credinţă pentru apartamentele deţinute.
Curtea a constatat că, în speţă, nu operează cazul de nulitate a hotărârii prevăzut de art. 297 alin. (2) C. proc. civ., care atrage anularea sentinţei cu reţinerea cauzei spre soluţionarea fondului de însăşi instanţa de apel, ci cazul de nulitate prevăzut de art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., când „prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului", şi când instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii A.G. şi A.F., T.B.A. şi B.V.A., M.C.I., M.M.E. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, prin recursul lor, pârâţii A.G. şi A.F. critică Decizia civilă pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat că instanţa de apel nu avea temei legal să reţină că reclamanta ar fi în drept să formuleze o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, atâta vreme cât nu şi-a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, întrucât înscrisurile depuse de reclamantă, la dosarul instanţei de apel, nu fac dovada titlului de proprietate cu privire la construcţia compusă din subsol, parter şi şapte etaje situată în Bucureşti, sector 1.
Se mai arată, că, în baza autorizaţiei de construcţie nr. 21 V din 10 septembrie 1940, construcţia a fost edificată după anul 1940, iar aceasta nu ţine loc de act de proprietate, pentru că în cuprinsul său s-a menţionat că are o valabilitate de 2 ani.
De asemenea, s-a arătat că imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din subsol, parter şi şapte etaje a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, iar printr-o hotărâre judecătorească nu a fost constatată ca fiind nelegală sau nevalabilă această hotărâre, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
S-a conchis, că reclamanta nu a putut prezenta un act de proprietate asupra construcţiei în litigiu, astfel că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
De asemenea, s-a mai arătat că Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele reţinute de instanţă reprezintă o motivare superficială.
Prin recursul lor, pârâtele T.B.A. şi B.V.A. critică Decizia pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat următoarele:
Reclamanta a declarat apel numai împotriva sentinţei civile nr. 70 din 16 ianuarie 2009 nu şi împotriva sentinţei civile nr. 701 din 15 mai 2009 care, prin neapelare, a rămas definitivă şi irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., însă instanţa de apel a desfiinţat sentinţa nr. 701 din 15 mai 2009 cu încălcarea prevederilor art. 129 alin ultim, art. 298 şi art. 295 C. proc. civ., întrucât argumentul instanţei de apel în sensul că această sentinţă, neapelată, trebuie desfiinţată, întrucât face corp comun cu sentinţa apelată, este rezultatul unei interpretări eronate a legii.
Această hotărâre putea fi atacată în mod distinct pe calea apelului, potrivit art. 2812 şi art. 2813 C. proc. civ., astfel că aceasta nu putea fi desfiinţată, împreună cu sentinţa pe care o completează, ca un tot unitar, iar potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 287 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., arătarea hotărârii care se atacă, prin cererea de apel, este prevăzută sub sancţiune nulităţii.
Recurentele-pârâte au susţinut, că instanţa de apel nu a arătat expres care anume înscrisuri dintre cele depuse de apelantă justifică legitimarea acesteia de a revendica imobilul, însă din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere autorizaţia de construire din anul 1940 emisă pe numele autoarei reclamantei, N.N., aceasta fiind singura care conţine referire la cele trei apartamente revendicate în cauză.
Or, dovada existenţei dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu trebuie să fie certă, neechivocă, astfel că actul invocat de reclamantă (autorizaţia de construire din anul 1940) nu poate justifica legitimarea procesual activă a reclamantei, întrucât nu face dovada certă a dreptului de proprietate existent în patrimoniul autoarei acesteia.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 din Legea nr. 242/1942, procesul-verbal de înfiinţare a cărţilor funciare nr. 73304 din 16 aprilie 1946 nu poate constitui titlul de proprietate.
Prin recursul lor, pârâţii M.C.I. şi M.M.E. au indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat că art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile pârâţilor.
Însă, instanţa de apel nu s-a referit în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, cu alte cuvinte nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor ridicate de părţi.
S-a mai arătat, că instanţa de apel nu a făcut nicio precizare în legătură cu actul în temeiul căruia a considerat că este făcută dovada calităţii procesul active a reclamantei şi că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus, schimbând natura pretenţiilor, făcând referire în cauză la actele administrate, autorizaţia de construire şi procesul verbal de înscriere în cartea funciară, care nu atestă dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar câtă vreme reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate asupra acestuia, s-a concluzionat că legal instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respingând în consecinţă acţiunea în revendicare.
Prin recursul său, chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că reclamanta îşi putea dovedi calitatea procesuală activă numai prin acte translative de proprietate care să ateste deţinerea proprietăţii de către aceasta.
Or, actele de identificare a imobilului vândut de E.S.C. către autoarea reclamantei sunt incerte şi nu reiese cu claritate din conţinutul lor că imobilul situat în Bucureşti, este unul şi acelaşi cu cel a cărui revendicare se cerere pe calea prezentului litigiu.
S-a mai arătat, că procesul-verbal nr. 73304 din 16 iunie 1946 de Carte funciară, actul de partaj nr. 178 din 1932 deţinut de vânzătorii iniţiali către autoarea reclamantei şi autorizaţia de construire din 1940 obţinută de N.V. nu sunt suficiente pentru a putea dovedi calitatea procesuală activă a reclamantei, astfel că instanţa de apel greşit a admis apelul reclamantei pe considerentul că aceasta a depus la dosar acte care fac dovada legitimării procesuale active.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de recurenţii-pârâţi şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente :
Motivul de recurs indicat de recurentele-pârâte T.B.A. şi B.V.A. ca fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât a desfiinţat atât sentinţa civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, cât şi sentinţa civilă nr. 701 din 12 septembrie 2009 a aceleiaşi instanţe, deşi împotriva acesteia din urmă nu s-a declarat apel, se încadrează în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. şi este nefondat.
Astfel, faţă de soluţia instanţei de apel, prin care s-a desfiinţat sentinţa completată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, menţinerea soluţiei dată prin sentinţa civilă nr. 701 din 15 mai 2009 privind soluţionarea capătului de cerere accesorie formulat de pârâtele B.V.A. şi T.B.A., de acordare a cheltuielilor de judecată, nu mai subzistă, întrucât, urmare a desfiinţării sentinţe completate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, problema cheltuielilor de judecată avansată de părţi se va tranşa odată cu rejudecarea litigiului.
Pe de altă parte, nu se poate ca sentinţa completă să fie desfiinţat, iar cea pronunţată în completare, pe un capăt de cerere accesoriu, să subziste, întrucât, soluţia pronunţată prin hotărârea dată în completare depinde de soluţia ce s-a dat prin sentinţa completă.
Or, câtă vreme, capătul de cerere principal, urmare a desfiinţării sentinţei completate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, nu a fost soluţionat, soluţia care se impunea era aceea a desfiinţării şi a hotărârii prin care s-a tranşat capătul de cerere accesoriu.
Mai mult, aşa cum s-a arătat şi prin Decizia recurată, pe acest aspect, recurentele-pârâte nu au fost prejudiciate, întrucât chestiunea suportării cheltuielilor de judecată avansate de părţi va fi tranşată cu ocazia rejudecării pricinii.
Motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de recurenţii-pârâţi M.C.I. şi M.M.E., în sensul că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., privitoare la cuprinsul hotărârii judecătoreşti, deoarece nu a făcut nicio precizare în legătură cu actul în temeiul căruia a considerat că este făcută dovada calităţii procesuale active a reclamantei şi nu a combătut argumentele în baza cărora aceştia au solicitat respingerea apelului, cât şi de recurenţii-pârâţi A.G. şi A.F. în sensul că Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este nefondat.
Astfel, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., „hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În speţă, faţă de soluţia dată de prima instanţă, pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, se constată că instanţa de apel şi-a motivat soluţia de admitere a apelului reclamantei, desfiinţării sentinţelor şi trimiterii cauzei spre rejudecare, reţinând că reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosar, aşa cum au fost enumerate, face dovada legitimării procesuale active în acţiunea în revendicare, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi de recurenţii-pârâţi persoane fizice, care vizează greşita soluţionare a cauzei de către instanţa de apel în sensul constatării calităţii procesuale active a reclamantei în litigiul dedus judecăţii, deşi aceasta nu a făcut dovada proprietăţii autoarei sale asupra imobilului construcţie cu acte translative de proprietate, se încadrează, în drept, în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi li se va răspunde prin următoarele considerente comune:
Reclamanta a investit prima instanţă cu o acţiune în revendicare împotriva pârâţilor, în temeiul art. 480 C. civ., cu motivarea că bunurile pe care le revendică de la pârâţi au aparţinut mamei sale, N.N.
Prima instanţă a soluţionat litigiul pe excepţia invocată de pârâţi, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, reţinând că pentru a face pe deplin dovada legitimării procesuale active în acţiunea în revendicare reclamanta trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate şi autorizaţia de construcţie.
În apel, reclamanta a depus actele autentice de vânzare-cumpărare privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi, de altfel, pe acest aspect recurenţii nu au formulat critici în recurs, precum şi autorizaţia de construire pentru imobilul construcţie.
Pe de altă parte, construcţia a cărei edificare a fost autorizată, ridicată de autoarea reclamantei pe terenul proprietatea sa, a devenit, prin însăşi acest fapt, proprietatea acesteia.
Mai mut, dacă reclamanta a făcut dovada că autoarea sa a fost proprietara terenului pe care este edificat imobilul construcţie, din care fac parte şi apartamentele revendicate, până la proba contrarie, autoarea reclamantei trebuie considerată proprietara construcţiei edificate pe teren, prin accesiune, potrivit art. 492 C. civ.
Or, în speţă, recurenţii nu au produs probe contrare în sensul prevăzut de art. 492 C. civ. şi, prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta, făcând dovada calităţii de proprietar a autoarei sale asupra imobilelor revendicate, şi-a legitimat calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Prin urmare, pentru legitimarea procesuală activă în raportul juridic dedus judecăţii, reclamanta a făcut dovada celor două condiţii necesare, respectiv că este moştenitoarea legală a fostei proprietare şi a dreptului de proprietate al acesteia din urmă asupra imobilelor revendicate.
De aceea, instanţa de apel constatând că greşit instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, făcând aplicarea corectă a art. 297 alin. (1) teza întâia C. proc. civ., a desfiinţat hotărârile şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Celelalte critici formulate de recurenţii-pârâţi, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează greşita apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel şi nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-pârâţi şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii A.G., A.F., B.V.A., T.B.A., M.C.I., M.M.E. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei nr. 287A din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1095/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1087/2011. Civil → |
|---|
