ICCJ. Decizia nr. 1375/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1375/2011
Dosar nr. 34161/3/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 34161/3/2008, la data de 15 septembrie 2008, reclamantele D.D.G.M. şi D.D.I.I. au chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi R.A. Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită o decizie de restituire în natură a corpului C din imobilul situat în sectorul 1 Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie corpul C; să se constate ca fiind lovită de nulitate absolută Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de fosta R.A.L. şi să fie obligată pârâta R.A.- A.P.P.S. să emită o decizie de restituire a corpului A din imobil, compus din teren şi construcţie în suprafaţă de 345 mp - imobil situat în sectorul 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 833 din 29 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 si a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamante, pe ambele capete de cerere, ca nefondată.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantele din prezenta cauză au făcut dovada că imobilul situat în Bucureşti, sector 1, a cărui componenţă nu a putut fi demonstrată cu nici un mijloc de probă, a aparţinut autoarei acestora O.T.B., căsătorită cu colonelul M.D. şi a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 2052 (fila 106 dosar).
Imobilul a fost administrat de către R.A.L., iar ulterior, prin transformarea acestei regii, s-a transmis în administrarea RA-APPS.
Din cuprinsul actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine că reclamantele din prezenta cauză sunt fiicele, prin înfiere, ale lui M.D. şi O.T.B.D. şi au acceptat succesiunea mamei lor, atât prin deschiderea procedurii notariale, cât şi prin soluţionarea pe cale judecătorească a procesului de partaj.
S-a reţinut cu privire la primul capăt de cerere, că reclamantele au solicitat prin notificare de la Primăria Municipiului Bucureşti restituirea în natură a corpului A al imobilului din sectorul 1 şi despăgubiri pentru restul imobilului şi al terenului în suprafaţă de 703 mp, ce a fost naţionalizat.
În petitul cererii s-a solicitat obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti să restituie reclamantelor corpul C din imobil şi să le lase în deplină proprietate şi posesie corpul A, în condiţiile în care nu s-a adus nici o dovadă care să conducă instanţa de judecată la o concluzie privind componenţa imobilului ce formează obiectul prezentei cauze.
Din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare şi a procesului verbal de carte funciară (filele 16, 19 dosar), rezultă că terenul ar avea o suprafaţă de 349-354 mp, iar ulterior s-au adăugat 703 mp.
Există contradictorialitate între notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti şi înregistrată sub nr. 224 din 22 mai 2001 şi primul capăt de cerere prin care se solicită restituirea corpului C.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reţinut că Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L. privind restituirea corpului A din imobil şi comunicată reclamantelor conform dovezilor aflate la filele (119-120 din dosar), nu a fost atacată de către acestea.
Prin capătul doi de cerere se invocă nulitatea absolută a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001, nulitate care poate fi invocată oricând de către cei care demonstrează că li s-a adus o vătămare prin această decizie, motiv pentru care tribunalul a respins excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva acestei dispoziţii.
Faţă de împrejurarea că reclamantele nu au indicat nici un motiv de nulitate absolută a acestui act juridic şi anume, a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L., în prezent RA-APPS, deşi prin întâmpinarea formulată la termenul din 7 noiembrie 2008 această pârâtă a invocat faptul că nu s-au indicat motivele de nulitate absolută, tribunalul a respins acţiunea reclamantelor pe ambele capete de cerere, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 6/ A din 12 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, cu următoarea motivare:
Referitor la Decizia nr. 33/2001 emisă de R.A.L., Curtea a retinut că reclamantele nu au înţeles să-şi exercite dreptul de a o contesta în justiţie, conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înţelegând să invoce, însă, nulitatea absolută a acestui act, pe calea dreptului comun.
Deşi apelantele – reclamante au invocat frauda la lege, atât prin notele de concluzii scrise formulate în faţa instanţei de fond, cât si prin motivele de apel, se reţine că în cuprinsul acestor cereri se precizează, în mod generic, că anumite norme au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.
Frauda la lege presupune dovedirea unei încălcări oculte a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul si spiritul lor.
Or, pentru a analiza în concret această eventuală încălcare, era necesară o precizare din partea reclamantelor cu privire la norma juridică ce a fost încălcată.
Aspectele invocate de către apelante, cu privire la emiterea deciziei de respingere fără a se ţine seama de înscrisurile doveditoare depuse la dosar, atât în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate, cât si a calităţii de moştenitor, conformarea apelantelor faţă de exigentele Legii nr. 10/2001 privind formularea notificărilor, precum şi cele referitoare la nesocotirea obligaţiilor stabilite conform art. 25 din lege, nu constituie cauze de nulitate ale acestei decizii pentru frauda la lege, nefiind dovedită o încălcare ocultă a legii, ci eventuale motive de nelegalitate/netemeinicie, care puteau fi invocate numai pe calea contestaţiei împotriva deciziei, conform dispoziţiilor art. 26 din legea specială.
Referitor la soluţia de respingere a primului capăt de cerere privind restituirea corpului C de clădire, Curtea a reţinut următoarele:
Conform adresei, dosarul format ca urmare a notificării înregistrate sub nr. 224 din 22 mai 2001 a fost transmis de Primarul Municipiului Bucureşti către pârâta RA-APPS, care a pronunţat ulterior Decizia nr. 33/2001.
Prin urmare, la momentul formulării acţiunii pârâta nu mai era investită cu soluţionarea cererii de despăgubiri formulată de reclamante, astfel încât, nu exista nici un temei în baza căruia instanţa să poată dispune obligarea acesteia la emiterea unei decizii de restituire în favoarea apelantelor, cu atât mai mult cu cât, la momentul formulării notificării s-a solicitat ca pentru acest corp de clădire să se acorde numai despăgubiri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele reclamante arată că, deşi instanţa de fond a apreciat în mod corect că acţiunea acestora se circumscrie caracterului imprescriptibilităţii, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia exctinctivă, datorită invocării nulităţii absolute a Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emise de către fosta R.A.L. si a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva acestei decizii, instanţa de apel a indicat, în mod greşit, contestaţia în temeiul Legii nr. 10/2001, ca fiind unicul demers juridic la dispoziţia reclamantelor, care trebuia formulată înlăuntrul termenului legal de 30 de zile de la comunicare.
S-a invocat în cauză, că Decizia nr. 33/2001 emisă de către fosta R.A.L. este lovită de nulitate absolută prin încercarea de abatere a legii de la finalitatea ei, prin fraudarea legii, ceea ce constituie un abuz de drept, sancţionat prin dispoziţiile legale ale art. 1 si 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
De asemenea, instanţa de apel nu a înţeles să se pronunţe cu privire la respectarea prevederilor art. 25 din legea specială, potrivit căruia, persoanele notificatoare au dreptul de a „susţine în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare cererea de restituire în natură", faţă de obligaţia unităţilor deţinătoare de „a le invita în scris, în timp util".
Aşadar, în mod greşit s-a procedat la emiterea Deciziei nr. 33/2001, în sensul că recurentele reclamante nu au clarificat aspectele juridice ale ieşirii din indiviziune şi succesiunii asupra imobilului, în condiţiile în care acestea au depus la dosar, încă în faţa instanţei de fond, toate înscrisurile doveditoare în acest sens.
De aceea nu se poate susţine nici poziţia intimatei pârâte Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General în sensul că, nici până în faza de apel, nu s-ar fi depus documente privind dovada dreptului de proprietate.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care prevede: „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legii speciale faţă de situaţia de fapt a imobilului, aflat în folosinţa Primăriei, fără a analiza obligativitatea acesteia de a emite o decizie, în contextul în care s-a făcut dovada că şi în prezent aceasta deţine o parte din imobil închiriată către o persoană fizică.
Primăria Municipiului Bucureşti a transmis notificarea nr. 224 din 22 mai 2001 către fosta R.A.L., iar prin adresa din 04 septembrie 2001 s-a comunicat că în baza HGR. nr. 240/2001 (fila 58 din setul de acte depuse de R.A.P.P.S.), suprafaţa de 157 m.p. teren din corp clădire A situat în sectorul 1 se află în administrarea R.A.L., fără să se pronunţe asupra restului suprafeţei de teren din totalul de 703 m.p. din actul de proprietate.
Reclamantele au parcurs procedura specială în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 şi, deşi în anul 2001 au solicitat despăgubiri, consideră că regula privind acordarea măsurilor reparatorii este aceea de restituire în natură a imobilelor.
În recurs, intimata R.A.A.P.P.S. a formulat şi depus întâmpinare cu respectarea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Referitor la primul motiv de recurs, se constată că recurentele reclamante invocă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, sens în care susţin că, eronat, instanţa de apel a indicat contestaţia ca fiind unicul demers juridic la dispoziţia acestora, pentru a obţine anularea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece susţinerile recurentelor reclamante nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci vizează regimul juridic al sancţiunii aplicabile actului juridic invocat, respectiv legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
Din această perspectivă, critica se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv care însă, nu este fondat, pentru considerentele ce succed.
Prin Notificarea înregistrată sub nr. 224 din 22 mai 2001 la Primăria Municipiului Bucureşti (Dosarul nr. 1888), transmisă în vederea soluţionării către R.A.L., unde a fost înregistrată sub nr. 4923 din 23 mai 2001, recurentele reclamante D.D.G.M. şi D.D.I.I. au solicitat restituirea în natură a corpului A al imobilului situat în sectorul 1, Bucureşti şi despăgubiri pentru restul imobilului şi terenul în suprafaţă totală de 703 m.p. ce a fost naţionalizat abuziv de statul român.
Prin Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A. Locato, în soluţionarea notificării nr. 4923 din 23 mai 2001, s-a respins cererea de restituire a imobilului situat în Bucureşti, teren şi construcţie (corp A), deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001, Decizia fiind comunicată recurentelor reclamante, conform dovezilor aflate la filele 119-120 din dosarul de fond, fără a fi atacată cu contestaţie pe calea procedurii prevăzută de art. 26 din această lege.
În speţă, ambele instanţe au reţinut că reclamantele ar fi putut contesta legalitatea şi temeinicia acestei decizii pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care este actul juridic în baza căreia a fost emis actul a cărui nulitate se solicită, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, însă, au invocat nulitatea absolută a acestui act pe calea dreptului comun.
Dacă Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 s-a emis în mod greşit, în sensul că nu s-au clarificat aspectele juridice ale ieşirii din indiviziune şi succesiunii asupra imobilului, aceasta este o chestiune care poate fi soluţionată numai în cadrul unei contestaţii introduse în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care este supusă controlului judecătoresc legalitatea şi temeinicia soluţiei de respingere a notificării, respectiv a refuzului de restituire în natură a imobilului solicitat pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute expres de Legea nr. 10/2001.
Existenţa unei căi procedurale speciale în realizarea dreptului, respectiv contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, face imposibilă valorificarea acelui drept pe calea dreptului comun (C. civ.), corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant" şi a regulii „electa una via", precum şi cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
În speţa de faţă, închiderea acestei căi, a acţiunii în anularea deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001 de care au uzat recurentele reclamante, întemeiată pe dreptul comun, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoanele interesate.
Astfel, nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au reţinut că reclamantele nu au dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată pentru a statua asupra dreptului lor de a obţine anularea Deciziei nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de R.A.L. şi emitrea unei noi decizii de restituire a corpului A din imobil, ci doar că, pentru valorificarea unei asemenea pretenţii, a fost adoptată o lege specială de reparaţie, ale cărei dispoziţii nu pot fi eludate şi care ar fi trebuit urmată.
În contextul acestor considerente, va fi înlăturată şi susţinerea recurentelor în sensul că instanţa de apel nu a înţeles să se pronunţe cu privire la respectarea prevederilor art. 25 din legea specială, fiind fără relevanţă, atâta timp cât Decizia nr. 33/2001 nu a fost contestată, acesta rămânând valabilă şi intrând în circuitul civil.
O altă critică formulată prin motivele de recurs priveşte faptul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit dispoziţiile legii speciale, faţă de situaţia imobilului în litigiu aflat în folosinţa Primăriei, fără a analiza obligativitatea acesteia de a emite o decizie, în contextul în care s-a făcut dovada că şi în prezent aceasta deţine o parte din imobil închiriată către o persoană fizică.
Referitor la acest aspect, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti (fila 47 – dosar fond), din care reiese că Dosarul nr. 1888, constituit ca urmare a înregistrării notificării nr. 224 din 22 mai 2001 a fost transmis R.A.A.P.P.S. cu nr. 4923/2001 în vederea soluţionării.
Prin urmare, notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti a fost transmisă de această instituţie către R.A.A.P.P.S., unde a fost înregistrată sub nr. 4923 din 23 mai 2001 şi soluţionată prin Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001, astfel încât, în mod corect s-a reţinut că la momentul formulării cererii de chemare în judecată (15 septembrie 2008), această pârâtă nu mai era investită cu soluţionarea cererii de despăgubiri formulată de reclamante. Prin urmare, nu exista nici un temei în baza căruia instanţa să poată dispune obligarea acesteia la emiterea unei decizii de restituire a corpului C în favoarea reclamantelor, cu atât mai mult cu cât, la momentul formulării notificării nr. 224/2001 s-a solicitat ca pentru „restul imobilului" să se acorde numai despăgubiri.
Reiterând constatarea că Decizia nr. 33 din 10 iulie 2001 emisă de către fosta R.A.L. nu a fost contestată de persoanele interesate în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, de altfel, este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază ca fiind legală hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) Cod proc. civilă, va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.D.G.M. şi D.D.I.I. împotriva Deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1381/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1031/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
