ICCJ. Decizia nr. 1383/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1383/2011

Dosar nr. 2316/62/2009

Şedinţa publică din 17 februarie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 29 octombrie 2008, reclamnta O.M., în contradictoriu cu pârâta P.E.R., a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 28905 Braşov, sub nr. top. 14276-14277; rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirea la situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare al acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care se va opune la admiterea prezentei acţiuni.

Prin sentinţa civilă nr. 707 din 28 ianuarie 2009, Judecătoria Braşov, investită cu soluţionarea cauzei, a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 172/ D din 5 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei O.M., invocată de pârâta P.E.R.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta O.M., în contradictoriu cu pârâta P.E.R., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Din copia cărţii funciare nr. 28905 Braşov, rezultă că imobilul înscris sub nr. top 14276-14277/2/a/10, constând în apartament cu trei camere şi dependinţe, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numiţilor M.L. şi M.E., fiind dobândit de aceştia cu titlu de cumpărare.

Prin Decizia nr. 802, emisă la data de 16 septembrie 1989 de către Consiliul Popular al Judeţului Braşov, s-a dispus trecerea, fără plată, în proprietatea statului a imobilului mai sus menţionat, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974.

Ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului, acesta a fost înstrăinat în condiţiile reglementate de Legea nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 noiembrie 1996, intervenit între SC C. SA, în calitate de vânzător, şi pârâta P.R.E., în calitate de cumpărător (chiriaş).

La data de 31 octombrie 1997, în evidenţele de publicitate imobiliară a fost întabulat dreptul de proprietate pe care pârâta P.R.E. l-a dobândit asupra imobilului în litigiu, conform actului translativ de proprietate mai sus arătat, semnificative fiind în acest sens menţiunile existente la poziţia B 7 din cartea funciara nr. 28905 Braşov.

Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, republicată, numita M.E. (autoarea reclamantei) a înregistrat prin intermediul executorului judecătoresc, la data de 19 iulie 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Braşov, o notificare prin care a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. nr. 28905 Braşov, sub nr. top 14276-14277/2/a/10, în calitate de coproprietar iniţial al acestuia şi de succesor în drepturi al celuilalt coproprietar iniţial – M.L.

Notificarea astfel formulată a fost trimisă de Primăria Municipiului Braşov spre competentă soluţionare către S.C R. SRL, care a soluţionat-o prin Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006.

Prin această decizie a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului notificat, cerere formulată de notilicatoarea M.E., în nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi al numitului M.L., motivat de faptul că acest imobil a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâtei P.R.E. şi a fost făcută titularului notificării o propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din actele de stare civilă existente la dosarul cauzei rezultă că reclamanta O.M. este succesorul în drepturi al proprietarilor iniţiali ai imobilului în litigiu, ce au decedat, la data de 27 ianuarie 2000 şi respectiv, la data de 28 decembrie 2006.

In această calitate, reclamanta a exercitat împotriva Deciziei nr. 491 din 19 decembrie 2006 emisă de SC R. SRL, calea de atac a contestaţiei, în cadrul căreia a solicitat a fi constatată şi nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, ce a fost perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâta P.R.E.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta din prezentul proces a exercitat calea de atac a apelului, cale de atac ce a fost respinsă, prin Decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov.

Apreciind că, atât reclamanta, cât şi pârâta, deţin câte un titlu legal asupra imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 28905 Braşov, sub nr. top. 14276-14277/2/a/10, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

Având în vedere că reclamanta a confirmat dreptul său de proprietate asupra bunului imobil mai sus identificat, drept dobândit cu titlu de moştenire, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestei părţi, excepţie ce a fost invocată de către pârâtă.

Din starea de fapt mai sus expusă, rezultă că bunul imobil în litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită de această lege.

Sub acest aspect, este de menţionat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legii speciale şi imobilele care au fost preluate în perioada de referinţă a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.

Or, în aceste condiţii în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza şi pe calea unei acţiuni ulterioare, de revendicare, promovată în condiţiile dreptului comun.

Legea nr. 10/2001, aplicabilă raportului juridic creat între părţi, apără efectele acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod valabil, între care se află şi contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă şi care constituie titlul de proprietate al acesteia.

Intre aceste efecte este, în mod evident, asigurarea tuturor atributelor care rezultă din calitatea de proprietar a cumpărătorului, fără pericolul unei evicţiuni ulterioare, datorată unor cauze preexistente la momentul vânzării, cum este cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului.

Pentru asemenea situaţii, legea specială, de care reclamanta a uzat, a prevăzut măsuri reparatorii în echivalent, care au fost stabilite prin Decizia emisă ca urmare a notificării ce a fost promovată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în condiţiile în care, titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a acestuia, iar pentru imobilul revendicat reclamanta a primit măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei de a-i lăsa acest imobil în deplină proprietate şi posesie nu poate fi admisă.

Se reţine, sub acest aspect, că atâta timp cât reclamanta a ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, această parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, principii printre care se numără şi cel al restituirii în echivalent a imobilelor ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum şi cel al asigurării respectării stabilităţii rapoartelor de proprietate formate ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

Aceste statuări au fost făcute şi de instanţa supremă prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009, ce a fost pronunţată în recurs în interesul legii, astfel că ele se impun instanţelor judecătoreşti, conform art. 329 C. proc. civ.

Totodată, C.E.D.O. a stabilit în jurisprudenţa sa că nu contravine prevederilor din Convenţie respingerea ca neîntemeiată, de către instanţele de judecată, a unei acţiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar, în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător al bunului, argumentată de acordarea de preferinţă titlului de proprietate al chiriaşului, consolidat prin buna sa credinţă şi de eroarea comună şi invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar a statului asupra bunului. Astfel, chiar dacă instanţele au reţinut nevalabilitatea titlului statului asupra bunului litigios, faptul că nu procedează la compararea de titluri, ci aleg să eficientizeze teoria aparenţei în drept nu atrage încălcarea art. 6 din Convenţie (cauza Katz contra României).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta O.M.

Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 131/ AP din 30 octombrie 2009, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă şi a obligat-o pe aceasta la plata, către intimata pârâtă P.E.R., a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta O.M. a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a-şi valorifica drepturile prevăzute de această lege, iar prin Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006, emisă de SC R. SRL Braşov, s-a respins cererea formulată de antecesoarea reclamantei, M.E., pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 95 din 21 martie 2008, Tribunalul Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei sus menţionate. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008, rămasă irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

Reclamanta O.M. a formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., invocând prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii.

Prin această decizie pronunţată în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa supremă a stabilit următoarele: în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât reclamantul se poate prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Aceasta se poate realiza, însă, în situaţia în care bunul revendicat nu a fost înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, astfel, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate si securităţii raporturilor juridice.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., exigentele art. 1 din Protocolul 1 si principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Cumpărarea este un mod de dobândire a proprietăţii prevăzut de C. civ. si de legile speciale. Valabilitatea titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător a format obiectul litigiului finalizat prin sentinţa civilă nr. 95 din 21 martie 2008 a Tribunalului Braşov, prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare. Ca urmare, titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, instanţa a reţinut că şi pârâta în acţiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei şi că prin admiterea cererii în revendicare imobiliară s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acesteia şi securităţii raporturilor juridice.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de apelanta reclamantă, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a acesteia, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă, în cuantum de 500 lei.

Împotriva acestei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanta O.M.

Criticile formulate vizează, în esenţă, aspecte legate de aplicarea greşită a legii de către instanţele anterioare, respectiv acordarea priorităţii legilor speciale române în raport cu legislaţia internaţională la care România a aderat.

În acest sens se susţine că statul român, preluând apartamentul litigios în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, nu a devenit proprietar, imobilul neieşind din patrimoniul reclamantei, dreptul de proprietate al acesteia fiind imprescriptibil.

Cumpărătorii unor astfel de imobile nu pot opune buna credinţă faţă de prevederile Decretului nr. 223/1974.

Reclamanta având un titlu de proprietate asupra apartamentului în cauză, ca şi moştenitor al defunctei sale mame, titlul acesteia este preferabil faţă de titlul cumpărătoarei, iar instanţa trebuia prin compararea titlurilor, să dea câştig de cauză părţii care are un titlu mai bine caracterizat şi preferabil.

În consecinţă, se solicită admiterea acţiunii în revendicare astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În recurs, intimata pârâtă P.E.R. a formulat şi depus întâmpinare cu respectarea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri şi care constituie apărări la motivele de recurs.

Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

În prealabil, instanţa supremă constată că susţinerile privind modul eronat în care instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt, în urma interpretării şi aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunţării deciziei atacate.

În ceea ce priveşte criticile, astfel cum au fost formulate şi structurate, se constată că recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.

Din dezvoltarea acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţiile pronunţate în cauză, cu consecinţa respingerii recursului.

Astfel, în privinţa modalităţii în care soluţionând pe fond acţiunea în revendicare, instanţele au dat eficienţă titlului intimatei pârâte, criticile nu sunt fondate.

Pornind de la premisa că, în speţă, există două titluri de proprietate valabile, al recurentei reclamante - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul şi al intimatei pârâte - în condiţiile în care contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii acestuia, instanţele anterioare, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, au conchis ca intimata pârâtă să păstreze bunul în natură. De altfel, recurenta reclamantă a înţeles să urmeze procedura legii speciale în această materie şi anume, Legea nr. 10/2001.

Faţă de această situaţie, se constată că apartamentul în litigiu, revendicat în condiţiile dreptului comun prin acţiunea introdusă la data de 29 octombrie 2008, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condiţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foştilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi.

Legea specială în materie şi anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres reglementate (art. 18 lit. c), art. 29).

Recurenta reclamantă în cauză a urmat procedura prevăzută de legea specială, după cum rezultă din considerentele acestei decizii fundamentate pe actele dosarului.

Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006 emisă în această procedură a fost contestată în justiţie de către recurenta reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 95 din 21 martie 2008 a Tribunalului Braşov, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de intimata pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-a respins contestaţia pe care recurenta reclamantă a exercitat-o împotriva deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001, mai sus menţionată.

În acest mod, a devenit executorie propunerea unităţii deţinătoare ca, pentru apartamentul deţinut de intimata pârâtă în proprietate, recurenta reclamantă să primească măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale.

Urmare criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecăţii, instanţa supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situaţia dată, confirmarea şi valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziţia emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesaţi, să recurgă la protecţia aceluiaşi drept de proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.

În privinţa acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.

Prin urmare, instanţa supremă reţine în acelaşi sens ca şi instanţele anterioare că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant" şi a regulii „electa una via".

În acest sens este şi Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (B. 1997 ş.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O."

Prin urmare, instanţa supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În consecinţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracţie de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei căi, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.

Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană, persoanele care au urmat şi beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi stabilităţii raporturilor juridice (Cauza B. contra României – 1997, Cauza D. şi N. contra României – 2009 ş.a.).

În ceea ce priveşte aplicabilitatea legislaţiei internaţionale, invocată de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prioritatea normei convenţionale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat şi epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin contestarea dispoziţiei emise în procedura de soluţionare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă şi concretă, în cazul recurentei rerclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracţie de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul Legii nr. 33/2008).

În circumstanţele speţei, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlul de proprietate al intimatei pârâte, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia acesteia.

Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva Deciziei nr. 131/ AP din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1594/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1381/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 1383/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1383/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs