ICCJ. Decizia nr. 1703/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1703/2011
Dosar nr. 36994/3/2007
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii D.A. şi D.N. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F., Primăria Municipiului Bucureşti, SC R.V. SA, P.E., F.L. şi F.D.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat, plătit de către reclamanţi pentru apartamentul, situat în Bucureşti, precum şi obligarea pârâţilor P.E., F.L. şi F.D.E. la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului şi stabilirea unui drept de retenţie până la achitarea sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 29 iunie 2007, reclamanţii au precizat valoarea obiectului acţiunii, în sensul că au solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de 200.000 euro, solicitând reprezentând valoarea de piaţă a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 13565 din 5 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, motivat de faptul că valoarea obiectului acţiunii este 200.000 euro - valoarea de circulaţie a imobilului, echivalentul în lei fiind de aproximativ 680.000 lei, împrejurare care determină competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La termenul din 18 februarie 2008, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.V. SA şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru primul capăt de cerere şi, respectiv a pârâţilor P.E.F., F.L. şi F.D.E., pentru cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii.
Prin încheierea interlocutorie de la 25 februarie 2008, au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată (fila 54).
La termenul de la 1 septembrie 2008, s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale active de la reclamantul D.N. către succesorii acestuia, fiind citaţi, în calitate de reclamanţi, D.D., D.C.A., D.M.A.
La 24 noiembrie 2008, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a lui I.D., actualul proprietar al apartamentului.
La 27 februarie 2009, reclamanţii şi-au modificat din nou cererea de chemare în judecată, indicând, în calitate de pârât, pe M.F.P., iar ca temei juridic, dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
Prin notele de şedinţă depuse la 29 iulie 2008, Statul Român, prin M.F.P., a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La termenul din 13 aprilie 2009 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
La acelaşi termen de judecată, s-a luat act de modificarea cadrului procesual, prin cererea modificatoare formulată de reclamanţi, cererea urmând a fi judecată în contradictoriu cu M.F.P.
La termenul din 22 iunie 2009, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.D., pentru considerentele arătate în încheierea de dezbateri.
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 01 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţii D.A., D.D., D.M.A. şi D.C.A., în contradictoriu cu pârâţii SC R.V. SA, Municipiul Bucureşti, P.E., F.L., F.D.E., I.D. şi Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate pasivă, a admis cererea formulată în contradictoriu cu M.F.P. şi a obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanţilor suma de 146.965 euro, echivalent în lei, la data plăţii, precum şi suma de 5802,4 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, reclamanţii D.A. şi D.N. au cumpărat de la Municipiul Bucureşti, prin SC R.V. SA, apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 64 din 1 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, de care reclamanţii au fost evinşi, în cauză, a fost administrată expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcţii, prin raportul de expertiză depus la dosar, concluzionându-se că valoarea de circulaţie a imobilului este de 146.965 euro, echivalentul a 532.204 lei.
Tribunalul a constatat că cererea a fost formulată de reclamanţi la 27 aprilie 2007, iar, pe parcursul soluţionării acesteia, Legea nr. 10/2001, incidentă în cauză, a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care s-a introdus art. 501, potrivit căruia „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", iar „valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
În privinţa aplicării legii civile în timp, tribunalul a apreciat că Legea nr. 1/2009 este aplicabilă prezentului litigiu, astfel încât vor fi avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea valorii de piaţă a imobilului se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Tribunalul a constatat că situaţia reclamanţilor este cea vizată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, împotriva lor fiind admisă acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari, astfel încât sunt îndreptăţiţi la valoarea de piaţă a imobilului de care au fost evinşi şi, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis cererea formulată în contradictoriu cu M.F.P. şi a obligat acest pârât să plătească reclamanţilor suma de 146.965 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului din Bucureşti, sector 1.
În raport de soluţiile pronunţate asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC R.V. SA, Municipiul Bucureşti, P.E., F.L., F.D.E., I.D. şi Statul Român, tribunalul a respins cererile formulate în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului M.F.P., tribunalul a obligat acest pârât să plătească reclamanţilor suma de 5802,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu expert.
Prin Decizia nr. 216/ A din 23 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul M.F.P., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 514.109 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, cu excepţia îmbunătăţirilor, în cuantum de 18.095 lei, a respins cererea privind plata contravalorii îmbunătăţirilor formulată împotriva pârâtului M.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar, asigurat pentru punerea în aplicare a legii menţionate, fond ce se va alimenta, în principal, cu sumele obţinute din vânzarea către chiriaşi a apartamentelor care nu s-au restituit în natura, reprezentând plaţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.
Rezultă astfel că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P., Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, obligaţia de plată a preţului reactualizat în sarcina M.F.P.
Art. 501 alin. (1), introdus prin Legea nr. 1/2009, are următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".
În cauză, reclamanţii D.A. si D.N. au fost evinsi, prin efectul admiterii acţiunii in revendicare exercitate de foştii proprietari, conform Deciziei civile nr. 116 din 22 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila, astfel încât, aceştia, dispunând de un "bun actual", in sensul Primului Protocol adiţional la C.E.D.O., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, au dreptul la restituirea valorii de circulaţie a acestui imobil.
În ce priveşte motivul de apel, prin care s-a reiterat de către pârâtul M.F.P., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile codului civil, Curtea l-a apreciat ca nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 12/1995 si Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat sau a valorii de circulaţie se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. este determinată ope legis, aceste norme speciale derogând de la normele generale ale C. civ., care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare, ca efect al nulităţii actului juridic civil.
Acest raţionament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a M.F.P. în cauză acesta fiind titularul obligaţiei, în raportul juridic dedus judecaţii, în ceea ce priveşte cererea de obligare la plata valorii de circulaţie a imobilului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că, reglementându-se legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., în raportul juridic având ca obiect restituirea preţului încasat în baza contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, şi stabilindu-se, în cauză, obligaţia de a restitui preţul actualizat al imobilului în litigiu, prin raportare la valoarea de circulaţie a acestui imobil, în sarcina pârâtului M.F.P., se impune obligarea acestuia şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Asupra îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului în litigiu, Curtea a considerat că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătăţiri necesare şi utile, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii revenind, insă, persoanelor îndreptăţite, astfel cum au fost acestea definite în art. 3 din Legea nr. 10/2001, si, împotriva acestora, chiriaşii cumpărători, cărora li s-au desfiinţat contractele, cu efect retroactiv sau care au fost evinşi, trebuie să se îndrepte pentru a-şi realiza creanţa.
În raport de aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală atunci când a obligat M.F.P. şi la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului in litigiu, cuantificate la suma de 18.095 lei, conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză.
S-a apreciat că nu se poate admite ca, pentru stabilirea preţului, prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, să se reţină aplicabilitatea legii noi, iar pentru stabilirea legitimării procesuale pasive, în raportul juridic privind plata contravalorii îmbunătăţirilor, să se ignore dispoziţiile acestei legi, care stabilesc în mod expres că obligaţia despăgubirii revine persoanelor îndreptăţite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de aceste argumente şi constatând că nu există identitate între persoana acestui pârât şi persoana ce a fost obligată în raportul dedus judecăţii, sub acest aspect, curtea de apel a respins cererea privind plata contravalorii îmbunătăţirilor în cuantum de 18.095 lei, formulată împotriva pârâtului M.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reluând criticile formulate prin cererea de apel, recurentul arată că înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., având în vedere că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., reţinute şi de instanţa de fond în considerentele hotărârii, apelantul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, întrucât aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Recurentul a mai susţinut că, în acest moment, nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a M.F.P.
În subsidiar, în măsura în care se va respinge această excepţie, pe fondul cauzei, recurentul a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu M.F.P., ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, condiţia referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că acest contract de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996 ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Astfel, recurentul apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin urmare, M.F.P. nu poate fi obligat la restituirea preţului, actualizat la valoarea de piaţă, achitat de către reclamanţi, în baza contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Ultima critică vizează obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5802.4 lei. În susţinerea acesteia, arată că această dispoziţie a instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, este nelegală întrucât, chiar dacă va fi obligat la plata preţului actualizat, culpa procesuală aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, M.F.P. nedând dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă si nefiind vinovat de declanşarea litigiului.
Mai mult, dacă se va trece peste acest argument, recurentul consideră ca este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul sau SC R.V. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aşa fiind, neexistând culpă procesuală, recurentul consideră că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este inadmisibilă.
Examinând legalitatea deciziei recurate în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Recursul aduce în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P.".
Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecaţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă al imobilului.
Susţinerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente:
Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credintă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. 21, potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".
Aşa fiind, este evident că, în înţelesul Legii nr. 1/2009, prin „desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Faţă de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reţinut că, în speţă, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 64 din 1 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanţii din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat, însă aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari şi menţinerea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Nefondată este şi critica vizând obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia culpa procesuală şi deci, obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată, aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 întrucât, din moment ce tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. şi l-a obligat pe acesta să plătească reclamanţilor valoarea de piaţă a apartamentului, acesta a căzut în pretenţii, devenind perfect aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Menţinând soluţia dată de tribunal în ce priveşte obligarea pârâtului M.F.P. la plata către reclamanţi a valorii de circulaţie a apartamentului, în mod legal curtea de apel a menţinut şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, tot cu aplicarea corectă a art. 274 C. proc. civ.
În consecinţă, în mod corect instanţele de fond au statuat că pârâtul M.F.P. datorează reclamanţilor, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 216/ A din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1831/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1594/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
