ICCJ. Decizia nr. 1381/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1381/2011
Dosar nr. 6248/3/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii N.A., S.E.E. şi N.D. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, format din teren şi construcţie.
Prin precizările făcute oral la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2008, reclamanţi au arătat că valoarea imobilului care face obiectul acţiunii în revendicare este de 2 miliarde lei.
Prin sentinţa civilă nr. 423 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 6248/3/2008.
La data de 15 aprilie 2008, acţiunea a fost precizată, reclamanţii arătând că solicită compararea titlurilor părţilor din litigiu în contradictoriu şi cu pârâţii S.S., P.F.T.I. şi P.C. care au cumpărat imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatara SC H.N. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 715 din 19 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâţi şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţ această soluţie tribunalul a reţinut următoarele:
Acţiunea în revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de moştenitorii fostului proprietar al imobilului naţionalizat fără titlu în temeiul Decretului nr. 92/1950, împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi împotriva Municipiului Bucureşti.
Cu privire la contractele de vânzare - cumpărare ce au ca obiect apartamentele situate în imobilul din sectorul 1, reclamanţii nu au solicitat declararea nulităţii absolute.
Anterior, prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 1397 din 17 septembrie 1996 a fost anulată dispoziţia nr. 322 din 09 martie 1995 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, către N.S., autoarea reclamanţilor, ca urmare a Deciziei civile nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie prin care au fost casate sentinţa civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului Bucureşti.
S-a reţinut că nici reclamanţii şi nici autorul lor nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, în acţiune făcând referire la formularea notificării pentru un alt imobil, respectiv cel situat în Bucureşti.
Tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, inclusiv în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 din care rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială.
Tribunalul a apreciat că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acţiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
S-a reţinut că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât ingerinţa are caracter legitim, fiind dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în aporturile între ei cât şi în raporturile cu statul însuşi, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.
Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de faţă (reclamanţii nu au formulat notificare şi nici acţiune în declararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale terţilor) nu reprezintă o încălcarea a dreptului de acces la o instanţă şi cu atât mai puţin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
De asemenea, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în acelaşi sens, un alt argument fiind necesitatea protejării securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au formulat apel, iar prin Decizia nr. 639/ A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a admis apelul declarat şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Până la data formulării acţiunii în revendicare, apelanţii reclamanţi au uzitat procedurile legale care le permiteau, în funcţie de momentul la care le-au demarat, retrocedarea imobilului din litigiu.
Astfel, la data de 27 aprilie 1994, reclamanţii au obţinut, în contradictoriu cu Statul prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, restituirea pe cale judecătorească a imobilului din litigiu, acţiunea fiind formulată la data de 25 martie 1994. Această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Ca urmare a recursului în anulare formulat, aceste hotărâri au fost casate prin Decizia civilă nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, iar Primarul General a dispus anularea deciziei de restituire a imobilului, ceea ce a avut drept consecinţă o nouă privare de proprietate.
Soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este contradictorie jurisprudenţei instanţelor superioare de control judiciar, Jurisprudenţei C.E.D.O. cât şi prevederilor dreptului intern.
Curtea Europeană a afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate a reclamanţilor cu privire la bunurile vândute de stat către terţii care le ocupau în calitate de locatari, combinată cu absenţe prelungite de indemnizare la nivelul valorii bunurilor, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul 1.
Mai mult, la data faptelor nu exista în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă să ofere reclamanţilor o indemnizare pentru această lipsire de proprietatea lor.
Jurisprudenţa comunitară a mai arătat că, această constatare a nelegalităţii, care de altfel nu a fost negată de o instanţă superioară, are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului.
S-a mai apreciat că, faţă de obiectul material al acţiunii care priveşte imobilul situat în Bucureşti, sector 1 format din teren şi construcţie, Municipiului Bucureşti prin Primarul General are calitate procesual pasivă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs P.C., S.S. şi P.F.T.I. a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
1. Prin motivele de recurs, pârâţii P.F.T.I., P.C.E. şi S.S. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc.:
Contrar celor reţinute prin Decizia instanţei de apel, reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legi nr. 10/2001 şi nici nu au promovat acţiuni în justiţie pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel nu dezleagă problema admisibilităţii acţiunii în revendicare promovată după apariţia Legii nr. 10/2001, nu argumentează de ce soluţia primei instanţe este contrară jurisprudenţei C.E.D.O., nu arată care sunt prevederile din dreptul intern încălcate prin hotărârea pronunţată de tribunal sau expune considerente fără legătură cu cauza.
Se arată că, prin Decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 20 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc.:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care derogă de la dispoziţiile dreptului comun şi ale cărei dispoziţii nu contravin art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din primul Protocol Adiţional al Convenţiei.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare în condiţiile dreptului comun este inadmisibilă, atât timp cât legea specială reglementează modul de restituire în natură şi acordarea de despăgubiri.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele conisiderente:
1. a. Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii pentru a determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.
În cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel nu a reţinut că reclamanţii ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în cauză, ci că, anterior promovării prezentei cereri, au declanşat un alt litigiu având ca obiect revendicarea aceluiaşi bun, litigiu purtat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA.
Considerentele deciziei recurate cuprind argumentele pentru care instanţa a considerat că cererea în revendicare formulată de reclamanţi este admisibilă, instanţa făcând referiri în acest sens la jurisprudenţa C.E.D.O.
b. În susţinerea motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc., recurenţii formulează mai multe critici ce ţin de aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, de concursul dintre legea generală şi cea specială, de protecţia oferită chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, toate subsumate ideei că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune ca cea formulată de reclamanţi, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.
Criticile nu sunt fondate.
Soluţia pronunţată de curtea de apel reflectă o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. este obligatorie pentru instanţe.
Sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanţele de judecată au soluţionat diferit atât în cazul acţiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât şi al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin Decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată şi a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, prima instanţă a aplicat Decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluţionate în judecarea recursului în interesul legii.
Or, câtă vreme în cauză, reclamanţii-apelanţi au susţinut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudenţa C.E.D.O., în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii şi a stabilit că reclamanţilor trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin urmare, faţă de susţinerile părţilor şi de dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc., soluţia pronunţată de Curtea de Apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2007.
În ceea ce priveşte susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând ignorarea, prin decizie recurată, a protecţiei oferite chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, Înalta Curte reţine următoarele:
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenţei C.E.D.O. se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Raportat la jurisprudenţa europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanţă, neanalizându-se în ce măsură, faţă de soluţiile pronunţate în litigiul anterior purtat de reclamanţi, concretizate în sentinţa civilă nr. 4322/1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în anulare, reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Tot astfel, instanţa nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâţii - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanţi, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul acelieaşi norme europene.
Această analiză era necesară din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe obligă instanţa de trimitere să analizeze toate aspecte invocate de părţi în susţinerea valabilităţii titlului lor, cu respectarea dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii menţionată.
În consecinţă, prin Decizia pronunţată, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene stabilite în acele speţe în care se regăsesc premisele existente în cauza de faţă, precum şi Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.
2. Considerentele expuse în analiza criticilor de nelegalitate formulate de pârâţii P.C., S.S. şi P.F.T.I. rămân valabile şi în analiza recursului declarat de pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Prin recursul declarat de această parte se aduc argumente identice în susţinerea soluţiei de inadmisibilitate a cererii formulate de reclamanţi, argumente cărora Înalta Curte le-a răspuns în analizarea recursului anterior, astfel încât considerentele avute în vedere nu vor mai fi reluate în analiza acestui recurs.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.C., S.S. şi P.F.T.I. a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C. împotriva Deciziei nr. 639/ A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1383/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1375/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
